vineri, 25 iulie 2008

Tura Bedeleu-Scarita - O reintalnire placuta cu prieteni si locuri dragi


Incursiune in Bedeleu (19 iulie 2008)

Profitand de faptul ca trebuia s-o inscriu pe Laura, fata mea, la facultate in Cluj am facut un popas de un weekend pe meleagurile Apusenilor.
Auzind ca ajung prin Cluj, domnul Dinu, amabil ca intotdeauna, s-a oferit sa-mi arate cate ceva din frumusetile zonei. Asa se face ca sambata dimineata impreuna cu familia Mititeanu si alti trei aspiranti CAR - Ioana, Ibi si Andrei - am luat drumul catre Turda si apoi pe valea Ariesului la deal catre Salciua.

Primul obiectiv: Poarta Zmeilor, fereastra de calcar suspendata mult deasupra vaii pe inaltimile Bedeleului, la care ajungem dupa cca 2 ore de urcus.


Poarta Zmeilor

Langa Poarta se afla Pestera Zmeilor lunga de 125m conform panoului indicator. O scurta vizita in interior nu face decat sa confirme ca si pe aici au trecut vandalii, albul formatiunilor fiind pangarit de negrul funinginii. Din fericire natura isi astupa ranile si albul imaculat al calcitului incearca deja sa acopere siluirea.


Pestera Zmeilor

In continuare urmeaza o portiune mai incalcita a traseului in care poteca se pierde prin poieni pline cu iarba inalta si urzici. "Deliciul" l-a facut chiar ultima fasie, inainte de iesirea la gol, unde aveai de ales intre o tura de cca 100 prin urzici pana la piept sau trecerea din desisul plin de maracini care inconjura poiana.
Urmeaza o zona clasica pentru Apuseni, un platou ciuruit de doline in care marcajul este aproape inexistent si trebuie sa alegi poteca care ti se pare mai batuta. Evident ca trebuie sa stii si directia fiindca stalpi sau alte indicatoare, ioc.
Dupa un timp parasim platoul catre dreapta ajungand la drumul ce vine din Bradesti- Valea Poienii spre Salciua. Nu apucam sa-l atingem ca vedem iesind mandre din padure doua masini 4x4. Mai jos pe drum, galagie mare. Zgomot de ambreiaj chinuit si de fiare scrijelite. O trupa intreaga de polonezi, imbarcati in masini una si una (peste 10!), facusera coada la un hop al drumului. Pentru a ne continua traseul catre Vanatarile Ponorului ne strecuram cu greu printre masini, petrecuti de mirosul suav de motorina si de galagia infernala, asa ca le dorim din tot sufletul "sportivilor" sa-si sparga baile de ulei de bolovanul buclucas sau macar sa-si farame motoarele sau ambreiajul.


Cascada Vanatarea - sectorul median

Vantarea, o bijuterie a zonei, impresioneaza in primul rand prin cascada Paraului Poienii pe care o putem admira de la un balcon construit in acest scop. Inainte de a se avanta sub pamant si a iesi dupa cca 700m prin portalul impunator al Hudei lui Papara, apa adunata din doua paraie, isi croieste drum printr-un canion presarat cu cascade mai mici si marmite.
Revenim deasupra Vanatarii si incepem coborarea catre Huda. In apropierea micii bisericute de lemn pe care o stiam eu se ridica acum un complex monahal impozant iar in vale spre sat o si mai impresionanta casa de oaspeti. Acoperisul traditional al caselor din zona a inceput sa fie inlocuit cu ultimele sisteme Plannja sau de mai stiu eu ce fel, care mai de care mai rosii si mai fistichii. Parca era mai frumos acum 15 ani cand am vizitat ultima oara zona. Noile “crucisatoare”, vorba lui Marlene, cu greu se potrivesc locurilor.



Manastirea Sub Piatra - construita in jurul vechii biserici de lemn

Nici ultimele "imbunatatiri" ale accesului in Huda nu sunt mai prejos. O pasarela de lemn (oare de ce au preferat lemnul intr-o zona atat de umeda!) se avanta voiniceste pana in gura pesterii si atat. Din restul nu au mai ramas decat niste lemne spanzurate pe pereti. Date jos intentionat pentru ca s-au dovedit nesigure, maturate de pietre/zapada cazuta de sus ... greu de spus.
Dezamagiti ne continuam drumul care valea Ariesului pe triunghiul rosu. Caldura de peste zi a fost inlocuita de una placuta si soarele imbraca totul intr-o lumina aurie, atat de frumoasa incat nu-ti mai vine sa pleci de acolo.


Incet, incet iesim deasupra satului. O ultima coborare mai abrupta si inchidem circuitul. In 10 minute suntem pe marginea apei, intr-un fanat cosit deja, la un loc ochit de dimineata ca ar fi bun pentru campare. Ne instalam corturile, mancam si o data cu lasarea intunericului, somn de voie.


Circuit in Scarita (20 iulie 2008)

O sculare lejera pe la 7:00. A fost o noapte calda. Ceturile invaluie unele culmi dar se vor ridica cu siguranta odata cu soarele. Mancam si ne pregatim de plecare. De data asta o luam catre Posaga. Parasim soseaua si urcam prin sat, trecem de manastire si prin Cheile Posegii. Parcam masinile la confluenta vaii Posaga cu Belioara. Luam rucsacii in spate si o pornim pe Belioara in sus, printre case.


Coltul lui Balmos

Abruptul Scaritei isi trimite intai o santinela, Coltul lui Balmos, apoi pune stapanire pe orizont. Valcele abrupte, arcade de stanca si pereti cat vezi cu ochii. Ajungem la o rascruce unde o luam la dreapta, pe sub perete,pe Rastoaca (vale seaca), condusi de marcajul punct rosu. Nu dupa mult timp il vom parasi insa pentru a urca pe spre culmea din dreapta, un loc mult mai bun decat valea ingusta care-ti limiteaza orizontul. Stiau ghizii nostri, ce stiau! Nu se compara cu valea. Suntem cam pe la jumatatea abruptului Scaritei aflata in fata. Fire de vale se pierd prin pereti doar cateva ajung pana sus, unul fiind mai accesibil, cel care se deschide in Groapa Mare, pe care Dinu ne spune ca el si Marlene au urcat. In partea opusa, in contrast cu meterezele de stanca, culmi domoale, inierbate, pe care se afla traditionalele grajduri si case de vara, cu acoperisul lor tuguiat de paie. Totul intr-o perfecta armonie. E un loc de care te desprinzi cu greu. Spre dreapta, cum privim abruptul, pe masura ce urcam se distinge din ce in ce mai bine Cosul Boului o interesanta arcada-aven, ramasita a vreunei pesteri stravechi. La miezul zilei, asa cum am ajuns noi, umbra unui copac aninat pe puntea de piatra o face sa semene cu un ceas solar.


Cosul Boului

Intram iar in padure si mergem aproape pe curba de nivel, pe o poteca la fel de putin vizibila, pana intr-o sa cuibarita la poalele peretelui. Locul se numeste poiana Cornul Pietrii. Aici ne reintalnim cu marcajul pe care l-am parasit mai jos si este punctul de unde intram in abruptul Scaritei. Ajungem dupa cca o ora de la Cornu Pietrei la intrarea in rezervatie. Un panou indictator (pus aproape cu spatele la drum!) ne informeaza despre bogatia de plante si copaci care se reunesc pe un spatiu atat de limitat. De aici am terminat cu urcusul. O luam agale la inceput prin padure, apoi iesim sus pe buza abruptului. Ne aflam in zona de obarsie a vastului amfiteatru, vazut si de jos, Groapa Mare. Dupa ce dam ocol acestuia, poposim pe o belvedere, loc numit de Dinu “Trambulina lui Kalman”, dupa numele unui amarat care se pare ca a folosit-o ca sa-si curme viata.


Trambulina lui Kalman

Iar povesti, amintiri ... Abruptul cu valcele si pereti albi de calcar au trezit nostalgia Craiesei, asa ca ascultam amintiri despre cum s-au construit Craita si Aninata, despre intamplari, unele hazlii, legate de aceleasi locuri. De aici pana pe platoul numit Sesul Craiului mai sunt doar cativa pasi. Deja spre dreapta se vede statiunea Baisoara. Ca un semn al apropierii de civilizatie de dupa deal se iveste un ATV, urmat de un autoturism de teren. "Placerea" noastra! Macar sunt civilizati. Nu ambaleaza motoarele la maxim si nici nu intra cu ele in rezervatie. Dar nici nu se dau jos sa vada frumusetile din jur! Si uite asa peste cativa ani o sa se planga de obezitate!!! LOL.
De aici parasim iar marcajul, preferand sa urcam pe un alt punct de superba belvedere-Coltul Cuntenitu.


Creasta care coboara din Coltul Cuntenitu

De pe el facem o coborare “a la Piatra Craiului”. Desi de la distanta pare aproape inaccesibila, coborarea se dovedeste a nu fi chiar asa fioroasa. Turnurile de stanca pot fi ocolite pe brane, pe la baza unor mici pereti. Ghizii nostri ne spusesera ca nu vom intalni probleme deosebite. Apoi, printr-o scurta traversare spre dreapta prin padure ajungem iar in poteca marcata si apoi in poienita La Mateoaie. Cateva poze la o casa si un grajd in paragina - ultimele ramasite ale unui grup candva mai mare de adaposturi de vara. Apoi tot la vale prin padure si poieni, inchidem circuitul la confluenta Belioarei cu Rastoaca. Refacem in sens invers traseul parcurs dimineata printre rarele case ale Belioarei.


Dinu nu uita sa il salute pe un satean cu « Buna sa va fie viata ! » urarea cu care acesta, la urcare, ne raspunsese la salutul nostru « Buna dimineata ! ». Aruncam din cand in cand priviri peste umar catre locurile minunate prin care am haladuit.
In rest nu ar mai fi nimic deosebit de povestit, cu exceptia popasului la Manastirea Posaga, o mica bijuterie de arhitectura si sculptura.


Manastirea Posaga

Si uite asa, intr-o companie deosebit de placuta, cele doua zile au trecut mult prea repede.

Titus Hen

Niciun comentariu: