miercuri, 20 mai 2009

Rataciti in Tara Narciselor

Se facu iar de drum lung prin dragii Apuseni, si pentru ca ni-s deopotriva de dragi Trascaul si Metaliferii, ne-am propus o tura cu poteci umblate prin ambii, ca doar vremea era destula de umblat hai-hui! Ni-l luam tovaras de drumetie pe Dl. Eugen (care venise cu o zi inainte sa se bucure de o prima seara de proiectie, dar mai ales sa insoteasca o urare cu o imbratisare calda... unui Om si mai cald! ) si pornim incarcati de entuziasm spre 3 zile de liniste! Si cum foc sa nu insist -intrati pe valea Ariesului- sa facem un mic ocol pe drumul din Salciua spre Vanatarea , pentru o scurta lectie de geogra si pentru a-mpartasi cu cei doi prieteni bucuria unei dimineti superbe!
Ne continuam drumul, privesc si- ntorc capul necajita la imaginea Rosiei Poieni...lasam apoi in urma Abrudul ... pana ajungem la intersectia cu Mogos... si mai apoi spre mult auzita „Poiana cu Narcise” – de la Negrileasa. Aici cativa muncitori lucrau cu spor, turnand beton pe o scena ce se cerea terminata pana in weekendul care urma sa adune laolalta criminalii narciselor!
Ne-am indepartat repede spre poiana... stiind din surse proprii ca „narcisele sunt inflorite in masura de peste 80%”. Dupa cateva sute de metrii, am crezut ca privirea-mi joaca feste! Ok, stiam ca trebuie sa gasim muuulte narcise...dar Doooamne, chiar atatea?! Nici nu stiam cum sa ma strecor printre ele fara sa la calc, de unde sa incepem sa le fotografiem...si unde sa ne asezam apoi imbatati de mireasma lor puternica- fara sa le plecam la pamant. Si cat de norocosi ne-am simtit sa fim aproape singuri printre ele, fara groaza hotilor, a macelarilor nesatui de frumos!
Cred ca n-are rost sa spun cat am hoinarit printre ele... si dupa ce criterii alegeam cadrele... iar cand imi ridicam privirea dupa ceilalti sperand ca nu s-au departat prea mult, imi dadeam seama fericita ca-s doar la cativa metrii dar nu se vad dintre ele!

Intr-un final ne-am indreptat spre o alta poiana cu narcise (mai ascunsa si nestiuta de macelarii festivalului ce se apropia din pacate cu pasi repezi) unde, desi ma acomodasem cu ideea invaziei de narcise, am simtit pentru prima data ca mi se inmoaie picioarele! Nu-mi venea sa cred ce-am gasit, erau atat de fragede si infinite parca, unele imense,

altele boboci...

Cu greu puteai sa te mai desprinzi dintre ele! Niciodata n-am crezut ca as putea sa indragesc instant o floare, care recunosc ca pana atunci nu semnifica prea mult... (asta fiinda mereu corelam imaginea ei cu tarabele pietelor, iar eu ador florile de camp si de munte... si mult mai putin pe cele ‚cu coada lunga si viata scurta’)! Nu erau zeci de metrii, ci poate kilometrii de narcise, iar unde se termina puzderia incepea bulevardul narciselor si tot asa!


Am prins apoi curba de nivel spre saua din care urma sa urcam pe Vf. Valcoi, unde ne-am intalnit cu gazdele locului- niste vacute superbe, ce-si faceau siesta linistite si pline de lapte!


Am admirat de aici frumoasa Piatra Valcanului in lumina aporpiatului amurg.
Am urcat apoi la lumina apusului pe Valcoi si-am coborat prin dreapta, spre drumul cu banda albastra- de pe care pornisem in cautarea poienitei si care se continua pana la drumul ce ducea spre poiana mare, unde lasasem masina. Si desi planul era sa inoptam pe o culme ochita din drum, recunosc ca eu am insistat, hipnotizata parca, sa inoptam printre ele, caci visam la cateva fotografii de noapte „cu cortul printre stele- deopotriva pe cer si pamant”.

Cina in 3 s-a prelungit tarziu in noapte o data cu curgerea povestilor caci nu ne vedem asa des in aceasta formula, si cand ne-am dat seama ca e tarziu cerul se curatase de nori si-mpreuna cu narcisele se cereau imortalizate. Nici n-am simtit cand au trecut zecile de minute si cum am adormit apoi linistiti si incantati la orele mici ale noptii!
A doua zi, am multumit Metaliferilor pentru ‚comoara’ oferita si-am luat-o cu noi doar imortalizata in minte, suflete si fotografii, rugandu-ne la plecare sa aiba totusi D-zeu mila macar de cele din poiana ‚ascunsa’.

Ne-am indreptat apoi spre satul Necrilesti, cu popasurile de rigoare, caci peisajele se cereau frecvent imortalizate: la Valtoarea din Ghioncani, calutii prietenosi din Ivanis, sau alte casute de paie cocotate spre cer.


Am lasat masina in fata scolii din Necrilesti si-am ales pentru a doua zi o tura prin Trascaul vecin... spre adevarata Poiana Ascunsa. Din diferite locuri am admirat si recapitulat locuri deja umblate sau promise, insa Poiana Albii ne-a oferit prin deschiderea panoramei adevarata lectie de geografie: Varfurile - Poienita, Geamana, Detunatele, Coltu’ Cioranului, Piatra Vintei, Piatra Crasnicului , dar si ranile de la Rosia Montana si Rosia Poieni ..si-n departare - Muntele Mare!
Noi speram ca undeva inainte de Platoul Ciumerna sa gasim o alta poienita cu narcise trecuta pe unele harti, dar n-am gasit decat banda rosie, ce-avea sa ne scoata pe superbul platou carstic. Astfel am amant pe data viitoare Iezerul Ighiu, dar am gasit in schimb o herghelie de cai, care mai de care mai frumosi si curiosi. De pe Ciumerna ne-a indrumat crucea galbena, si-n fata, coborand pe-un valcel impadurit am avut in permanenta frumoasele Chei Intregalde si Rameti...iar dincolo de ultimele, mai in spate - Piatra Cetii! Si pentru ca nu se putea sa gasim decat un loc de campat comparabil cu anteriorul, l-am gasit la doar cativa km de Negrilesti -pe Valea Galditei- tocmai la granita dintre Trascau si Metaliferi! Bucurosi ca nu trebuie sa ‚alegem dintre doua iubiri’, ne-am montat casutele langa un par inflorit, pe o terasa la cativa metrii de susurul paraului ... exact cand picurii ploii de seara ne pacalea cu aparitia ei. Seara de povesti a continuat la o cana cu vin... pana cand cesul Cenusaresei ne-a trimis in proprii saci.
Ultima dimineata ne-a rasfatat cu un mic dejun copios si-o cafea prelungita, caci coltisorul de rai parca nu ne mai lasa plecati de pe-acolo.


Cu harta in fata am indraznit sa visam la planuri de ture viitoare ... Ne-am binecuvantat liberele si blestemat sesiunile, dar am multumit Celui de Sus ca daca uneori ne ia weekendurile, ne daruieste inzecit mai mult prin pacea din mijlocul saptamanilor..
Am preferat sa hoinarim ultima zi prin Metaliferi, cu start tot din Necrilesti, dar pe culmea dintre Galdita si Galda- pe deasupra satului Sfarcea. Si vai...cat de incantata am fost sa descopar iar si iar laitmotivul turelor de Apuseni... superbele casute si grajuri de paie ascunse printre luminisuri sau cocotate pe culmi dar de fiecare data protejate de unul sau mai multi copacei.

Ultimul popas- din Buza Magurii, inainte de coborarea pe valea Sfarcea, ne-o oferit pe langa culmile salutate din alte perspective in zilele precedente o noua belvedere spre Valea si Cheile Fenesului. Ajunsi in sat, o scufita rosie de 90 de ani ne-a povestit de soarta celor 12 frati ‚apusi’, de casuta ei „cea mai frumoasa casa din sat” (aveam sa intelegem mai tarziu ca era de fapt cea mai colorata!) si cate altele!
Nu stiu de ce fiecare tura/ final de tura trebuie sa ma atinga prin ceva... dar stiu ca expresivitatea batranicii, mainile ei imense si muncite...dar mai ales caldura si sarutarile ei de binecuvantare vor ramane pentru foarte mult timp adanc impregnate in memorie...

Caci asa se intampla mereu... acolo sus ...avand alaturi Muntele si oameni deosebiti, clipele minunate se tot aduna si intrec unele pe altele ...transformate in timp in vesnicii!
Text: Dia Somogyi
Foto: Dan Tautan, Dia Somogyi, Eugen Roman

Un comentariu:

muntii apuseni spunea...

O zona splendida si totodata salbatica in care ai ocazia sa vezi lumea de altadata, intr-un mediu placut si sanatos!