marți, 9 iunie 2009

Tura pe graniţă

Buna ziua tuturor,

Voi incerca sa scriu cateva ganduri privitoare la recenta tura de pe granita precedata de o scurta 'anatomie' a turelor CAR, desi, din cate ma stiu, nu am fost niciodata un prea bun povestitor.

Eu unul cred ca nu e foarte usor sa expui in cuvinte niste experiente si clipe extraordinare, care se repeta indefinit la fiecare tura CARClujUniv.
Cu toate acestea, unii dintre noi (inzestrati si cu mai multa experienta) reusesc sa faca asta foarte bine, mai scapand cate o lacrima datorita emotiei, care apoi ne cuprinde si pe noi.

Totusi, cred eu, cu totii, cei care participam la aceste ture, simtim acele clipe de neuitat impregandu-ne fiinta. Sunt momente diafane ce apar subit, provocate de obicei de cine stie ce mic detaliu al acestei lumi de mai sus, pe care incercam sa o exploram in varful picioarelor.

Am inceput sa caut aceste momente in fiecare iesire la care reusesc sa particip. Am de obicei impresia ca suntem subiectii unei 'conspiratii' pusa la cale de cel care ne conduce prin acele locuri, care apoi el insusi se lasa voit prada jocului.

La fel s-a intamplat si de aceasta data.
Cu totii, noi cei 14, am ajuns de cu seara la cabana Cosnea dupa ce am strabatut Poienile de sub Munte. Eu unul cu Dana transportati de Viorica lui Andrei si Ibi, invartindu-ne in jurul cozii, de cateva ori, am ajuns cam dupa ora 24:00.

Totusi, foarte repede, visam RENI, din aceia de-ai lui Mos Craciun, care incercau sa si bage capul in cort, printre stropii de ploaie. Asta bineinteles dupa ce un 'URS' a aparut din seninul noptii latrat de cativa caini.

Dimineata la ora 4:30 telefonul lui Dana incepe sa ne spuna ceva. La inceput nu am prea inteles ce... mai ales ca nu facusem inca cunostinta... insa apoi am inteles.

Cam dupa '5' minute, harnici, incepem sa ne impachetam sacul de dormit, apoi facem ceaiul, dau o tura, doua, pana la rau, si punem cortul la 'uscat'. Se face repede ora 6:00 si o luam la pas pe valea Socolau, cu Sergiu putin nehotarat, deoarece nu mai era mult si ii fierbea ceaiul...

Dupa aproximativ 5km si intalnirea cu o SALAMANDRA o cotim la dreapta pe valea Rachita. Ne-am propus sa ajungem cumva cumva pe varful Rachita (1573m) de unde totul ar fi trebuit sa fie mult mai usor.


Valea Rachita a avut farmecul ei aparte, fiind populata cu SALAMANDRE infometate de MELCI, cu niste trunchiuri de copaci drepte, lungi si in parte dezbracte, cazute parca din cer, implantate peste drum.


Tot acolo ne-a depasit un fel de masina ciudata, destul de infioratoare, pe care stateau in echilibru vreo 4-5 oameni si care urca mai repede decat noi pe drumul acela anevios, deoarece cunostea locurile, se pare.
Acei oameni, destul de prietenosi, ne-au confirmat ca suntem pe drumul cel bun, si ca trebuie sa o tot tinem la stanga, ca drumul ne va duce aproape pana sus.
La un moment dat, Sergiu a aterizat uitand sa isi deschida trenul de aterizare, iar apoi voinic si suparat a luat-o piezis spre varf. Mara in schimb, poate din cauza prea multor ciocolati Kinder pe care le adusese, si din cauza faptului ca vroia sa asculte mai in liniste padurea, ne tot facea sa chiuim si sa ne intrebam oare pe unde o fi. Dupa scurte clipe de neliniste iata-ne sus.

Farcaul si Mihailecul sunt parca la o aruncatura de batz insa ne va lua o zi lumina sa ajungem acolo dupa cum veti vedea, deoarece noi pe granita ne vroiam.

Apare si Mara si incearca sa scape de ciocolata Kinder cat poate de repede.
Apoi, il refuza pe domnul Dinu care tot incerca sa o ajute spunandu-i ca atata ciocolata trebuie sa isi aduca doar cine poate sa o care. Ea rezista eroic sustinand ca ea poate, apoi mai imparte cate o ciocolata doua.

Despre mine ce sa zic, desi imi era si mie putina teama nemaiavand prea multa incredere in spatele meu, iar mama a cam exagerat cu snitelele, se pare ce de aceasta data am functionat in parametrii cat de cat normali.

Ceilalti 12 sunt cat se poate de bine acum ca au ajuns sus la soare si mai consuma unele bunatati de prin rucsaci.

De aici totul va fi ceva mai usor, fiind vorba de lungi parti in care vom umbla ca pe bulevard. Inainte de Copilasu (1611m) facem o pauza de masa, unii ne uscam corturile intinse rapid la soare si ne alimentam cu apa dintr-un izvor de mai la vale (multumim domnule Dinu pentru baraj si pentru cana!).


Foarte repede coboram de pe Copilasu la drumul ce avea ca scop sa lege Maramuresul de satele din Subcarpatia - ambele atunci facand parte din Ungaria. Dupa cum vom observa mai apoi, e singurul lucru pe care il avem si noi pe o mica parte din granita.
Cum preciza domnul Dinu, 'Monumentul realizat la Moisei de sculptorul baimarean Vida Geza- e dedicat celor 30 de tarani romani civili impuscati in Viseu pentru "dezertare" de pe Copilasu. Munciseara sub paza militara la acel drum si plecasera "ilegal" de pe Copilasu cand se auzeau tunurile rusilor si fugisera de fapt si cei care ii pazeau.'


Dupa putin timp ajungem la cabana granicerilor de unde incepem periplul nostru pe granita si unde cu ani in urma domnul Dinu s-a intalnit cu un Rambo ucrainean.


O luam voinic pe granita imortalizandu- ne cu proaspat vopsitele stalpuri galben-albastre ucrainiene... 420... 419... si tot asa.


Intrezarim in departare cocotzat ruinele castelului Mariei Tereza.


Ramanem uimiti de 'autostrada' ucraineana si incercam sa deosebim in iarba poteca de pe partea romana. Neintelegand prea bine cum sta situatia o parte dintre noi o luam din gresala pe o poteca aflata in stanga 'autostrazii' deoarece ni se paruse a fi o limita de demarcatie mai logica (in fapt granita era putin mai jos pe panta prin padure).


Dupa un urcus de antrenament, avandu-l pe Sergiu drept lider, ajungem pe varful Stogu (1651m). Facem poze cu cei doi stalpi de pe varf, admiram panorama, mancam tot felul de bunatati, si vorbim in soapta sa nu il trezim pe Mihnea.


O luam apoi in jos pe fasia rasa de padure. Urcam iar... iar dupa un timp ajungem si pe varful Korbu (1696m).


Noi ne odihnim iar Mara o ia inainte.

Parasim granita strabatem o poteca prin padure unde sarim peste mai multe raulete ajungem pe un plai (Culmea Farcau, cred) unde ne odihnim iar la soare. Farcaul nu mai pare atat de departe.

Intrezarind un evantai de raze ce strabateau norii spre vale catre Piciorul Calului, ajungem la baza Farcaului (1956m), deci nu a Pop Ivan-ului cum cred ca intelesese Iulia, unde ne regrupam.


De aici, unii mai 'voinici' ne hotaram sa facem si o traversare a varfului, desi parcursesem deja teoretic 32 km (din cate imi amintesc) si era cam ora 7:30 - 8:00. Reusim Alin Bradeanu, eu, cu Mihnea in frunte, in buna forma ... ati observat cu totii cum si-a incarcat bateriile ;) .
Sus e rece, bate vantul, dar avem si o panorama extraordinara. Vedem lacul Vinderel tinta noastra pentru aceasta zi parca la doi pasi.



O luam in jos in fuga iar in sa ne intalnim cu restul trupei.
Sergiu regreta amarnic faptul ca nu a venit si el pe varf, si tonusul lui Mihnea.
Mai sunt doar 300m pana la lac, pe care ii parcurgem in apusul soarelui.


Lacul clar oglindeste deja stele si se varsa in mod curios catre est.


Montam corturile, facem un ceai cu apa proaspata dintr-un suvoi izvorat de sub zapezi, ne delectam cu tot felul de bunatati si ne trezim parca dupa o clipa, dimineata. In timpul noptii au fost ceva rafale de vant cam ciudate insa apoi a fost liniste (sper sa nu fi sforait eu, am uitat sa o intreb pe Dana... deoarece, cu regret, asta se mai intampla cateodata - pe Andrei si pe Ibi i-am speriat in Retezat din cate imi spuneau).

Dimineata ne-am trezit cu soare si vreme buna.


Pornim in jurul orei 8:30 spre Mihailecu (1918m). Ajungem destul de repede. Vremea e splendida si tot ce vedem ne incanta. Avem parca totul verde la picioarele noastre. Tiblesul si Pietrosul Rodnei se vede in zare si chiar si Ineul si Ineutzul. O luam pe creasta Mihailecu pe banda rosie inspre Cosnea.


Ne intalnim cu domnul Vojtek venit din Polonia ce iubeste muntii nostrii de multi ani. Calatoreste de unul singur, vorbeste destul de bine romana si intelege ce ii spunem. Ne bucuram cu totii tare mult, se fac poze se impart carti de vizita.


Ulterior aflam de site-ul dansului care ne uimeste.

Coboram iar, inspre Stanisoara,


facem poze

si vedem mai jos o turma.


Facem o scurta pauza in care depanam amintiri si invatam cum sa tinem corect betele,

iar apoi putin mai jos ne intalim cu turma si ne tot miram de cat de fotogenic e un latos de cusu'.


La stana surpriza mare... la inceput mai timizi... apoi ne dezlantuim. Andrei da iama la cas... si de abia mai apucam si noi cate o bucatica. Si-a cumparat 'doar' 25 de kg de supercas la super pretul de 200Ron. Mai greu va fi cu caratul dar se descurca baiatul si il pazeste cu sfintenie. Mai apoi, indraznim sa visam, la 1 kg macar, din casul lui, insa ne atarnam pofta in cui. Pretul creste pe masura ce scade altitudinea, iar inapoi nu mai pare sa vrea sa urce.

Altruist, domnul de la stana e tare darnic, dandu-ne in prima faza cate o bucata serioasa de cas la fiecare, nebanuind ce se va intampla. I-am lasat si noi in schimb una, alta din bunatatile noastre dulci, si cateva pateuri. Ideea e, ca in cele din urma casul si urda pe care o avea nu ne-a ajuns la toti, majoritatea cumparandu-si cate o bucata buna.


Andrei era insa acel mai fericit si zburda la vale cu cele 25 de kg numai ale lui.


La un moment dat insa un mic tauras l-a dibuit... si noi ceilalti nu mai intelegeam ce se intampla si asteptam continuarea. S-a terminat totusi cu bine deoarece casul era a lui Andrei ... dupa cum spuneam...


Am luat-o apoi iar la vale parca printr-o partie de bob sculptata de trunchiuri de copaci pana jos la Cosnea. De buna seama ca oamenii de aici incearca sa castige si ei bani cum pot si din ce pot.

Ajunsi jos, pana sa aducem masina, parcata putin mai sus, fetele noastre, care ne asteptau, au fermecat un voinic care le-a privit aproape hipnotizat pret de clipe bune (dupa cum ne-au povestit chiar ele...).
Multumind cerului ca nu a fost mai rau, si ca le aveam inca tefere, desi cam obosite si infometate, ce-i drept, am convins-o pe Viorica lui Andrei sa o porneasca spre casa ceea ce a si facut.

In incheiere cuvintele domnului Dinu imi par mai mult decat potrivite:
"Initial ne gandeam ca aceasta tura va fi "exterminanta" ceea ce si tinde sa fie. Totusi nimeni nu a fost efectiv "exterminat" ;
doar, cei care nu-si stiau limitele au aflat ca "daca vrei, poti !"


Fiind in parte sigur ca am plictisit putin, imi cer scuze si le multumesc totusi celor care au rezistat pana aici.

Calin

PS: Alte instantanee mai puteti vedea si in galeria lui Dragos Roncu.

Niciun comentariu: