luni, 10 august 2009

Acelasi dar mereu surprinzator Retezat

O promisiune… intoarsa si ulterior intrecuta de-o invitatie, suna ceva in genul “Promit ca anul acesta (2009)sa vin in Rodneii tai dragi!”- “Si mie mi-ar placea sa revin in Retezatul dumneavoastra, poate incercam la vara!?” ...
(...)Sunt o frantura dintr-un schimb de replici neincheiate, inca restante as insista eu, nu-i asa, Dle Eugen?! Asa rezum eu concretizarea celor 3 zile minunate, in compania unor oameni pe masura.
Pentru unii sambata e zi de lucru, altii inventeaza scuze ca sa amane intrevederi academice, altii amana revederea cu nevasta insumand 3 saptamani...toti 3 pentru acelasi scop: sa fim pe Munte iar!
E duminica in zori, pornim zambareti spre ‘punctul intermediar Hunedoara’ unde prietenul Eugen ne promisese ca ne dezmorteste cu o cafea, dar ne intampina cu un pepenne verde delicios, revigorant! Ne povesteste despre ultimele incidente (...) si evenimente si apoi, bucurosi de duca, fixam ‘destinatia’ in GPS-ul sufletelor: RETEZATUL!
Cele 5-6 ore de urcus de la Gura Zlata spre lacul Zanoaga ne demonstreza ca vara torida inca isi face de cap chiar si la inceput de august. Noroc cu padurea cea deasa, ce ne-a tinut umbra si improspatat cu cate o soarba de apa sau un bustean umbrit, toate au fost excelente pentru incarcarea bateriilor! Ajunsi la Zanoaga, imi vine sa zburd de bucurie: peisaj de vis, dam de oameni faini la refugiu, un ciobanas cu oi poposeste si el jumate de ceas ...cat sa-i ajute pe cei de la Salvamont sa curete copitele magarusilor jucausi. Se cere baciul fotografiat cu fetele si ne pune sa-i promitem ca trimitem pozele acasa la nevasta! 


Prima seara, cu luna ce-i lipseste o unghie ca sa fie plina! Cina ne domoleste stomacurile... si-apoi, la o gura de afinata de sub Gutai, povestile celor 7 glasuri curg impletite cu rasetele si intamplari, patanii si cazuri inedite ‘de pe la munte’. Degeaba cortul e fara tantari si somnul se lasa asteptat in saci caci spectacolul lunii ne ameteste, ai jura ca-i ziua in jur, si cadrele ne uita pe-afara pana spre orele mici.(...)
Dimineata la 6:30 trezirea, cafeaua aromata ne face ochi, iar sprinteneala Dlui Eugen ne accelereaza si pe noi. Ne luam ramas bun de la sclipirile Zanoagei si-o luam la pas spre muchia din dreapta, bucurosi de-un cer curat si-ncrezatori ca atmosfera usor pacloasa are sa se curete pe parcurs. Din sa zarim spre dreapta Judele mic si Judele, spre stanga-din limita cu rezervatia stiintifica- salutam Taul Negru, iar din Saua si Vf.Judelui, Eugen ne arata apoi Taurile Caprei si Iezilor.


De pe Vf. Judelui si pana pe Vf. Santamaria ma minunez iarasi si iarasi, cat poate fi de frumos totul, salutam rand pe rand Taul Agatat, Taul Portii, superba salba de lacuri cu nume de fete: Florica ,Viorica, Ana, Lia, iar mai incolo inconfudabilul lac Bucura si-al sau Bucurel.

Imi tremura picioarele de emotie dar nu scot un cuvant ... si pe cuvant ca nici o secunda de frica, ci de-un ‘nu stiu ce’... caci calc cu ochii mintii malul fiecarui lac, si le recunosc tacit c-acum un an m-am indragostit total si iremediabil de ele! Sarut de departe Peleaga, Bucura, Poarta Bucurei, Retezatul ...si le promit celorlalte cu care Dl Eugen imi face cunostinta prin vant si cer senin ca nu va trece mult pana sa ne cunoastem mai indeaproape. Pe Santamaria, in timp ce savuram sandwich-urile si cateva fructe confiate, avem primele indoieli: furtuna cea neagra ce se apropie si mormaie prelung ne va prinde pe Slavei, sau se va indura de noi sa ne lase pana ajungem jos la lacuri?!? Grabim pasul, parcurgem cu atentie portiunile de catarare-descatarare a culmii Slaveiului, si-ntimp ce coboram pe serpentine spre Taul Rasucit, multumesc Celui de Sus nu doar ca ne-a pasuit pana jos de ploaie, ci si ca ne ma da ragaz si de cateva cadre la lac.

Si cine-a zis ca gandul bun atrage binele? Poi nici ca se putea mai bine, pe malul Rasucitului, pe la 14:30 asistam la un fascinant “de-a v-atz-ascunsele” de-al soarelui printre norii deveniti din negrii cenusii. Cerul se deschide treptat, ne trezim ca facem plaja, Dl Eugen se spala de-a binelea, eu imi racoresc picioarele si gleznele si raman surprinsa cat e de placuta apa! Nici nu mai stiu ce mi-a placut mai mult: reflexiile unor unde turcoaz perfect transparente la mal, lespezile-sezlonguri ideale pentru o dupamiaza perfecta, sau norii fotogenici ce-mpreuna cu piscurile se oglindeau in Tauri.


Am zabovit mult pe la Rasucit, si-apoi...reflexiile plapandelor Barba Mosului in Taul Urat ne-au demonstrat fiecaruia ca lacul nu-si merita denumirea! (un argument fiind si faptul ca pe coperta unor harti cu Retezat apare de fapt el, si nu altele).

Si totusi, Taul Ascuns...

a fost minunea potrivita la momentul potrivit  Poi mai oameni buni, imaginati-va sa va prinda asfintitul in fata unui lac extrem de limpede si linistit, cu peretii stancosi ai Slaveiului oglinditi autentic in adancurile sale... cu prieteni dragi aproape si cu spectacol de cumulonimbusi vinetii de somn, hotarati sa se duca la culcare tocmai catre miazazi!


Habar nu am cum am ajuns la Zanoaga, stiu doar ca saltam de pe o lespede pe alta. Domnul Eugen nu parea foarte incantat de ele, iar cand a dat de iarba, abia i-am mai tinut pasul, fentandu-l cu povesti pana la izvorul ce curge in Zanoaga. Aici flacaii mi se spalau si se faceau frumosi pentru cina, in timp ce eu asistam la invazia ganganiilor nesimtite. Ma miscam incontinuu sa nu se puna pe mine, degeaba, prin haine sau direct, m-au impestritat toata cu zeci de-mpunsaturi pe centimetru patrat! De la o vreme, cand s-a lasat seara, ori s-au plictisit ganganiile de noi, ori noi de ele, cert e c-am cinat linistiti si pe saturate! E drept, uneori mai uitam sa mai mestecam, furati de imaginea unui rasarit de luna imensa si plina, printre niste cumulonimbusi fabulosi.
Si fiindca parca e scris de Sus ca intotdeauna Retezatul sa ma uimeasca profund in ultima noapte (ca sa faca mai grea despartirea?!?) am asistat socata la jocul de magie al luminii: de-o parte, luna plina se plimba ascunzandu-se si dezgolindu-si imediat maretia de dupa niste stratusi frumosi; de cealalta parte, fulgerele se incapatanau sa strapunga niste cumulonimbusi imensi, iau dupa fiecare ciocnire, norii se luminau ca-ntr-un scenariu exceptional de umbre si lumini! Se-auzeau apoi tunetele prelungi, urmate indeaproape de alte fulgere, tot mai intense si mai aproapiate, uneori reusind sa-si dezvaluie capele electrizante, alteori imprastiind lumina in spatele cortinei de nori. Oricat as vrea sa descriu acele momente, ma simt legata de degete si limba... realitatea a fost peste orice cuvinte! Aparatele declansau rand pe rand cadre, timpi si compozitii variate, fiecare depinzand insa de norocul suprinderii fulgerelor in rastimpul expunerii. Si oricum ar fi, fotografiile pot cel mult sa ne apropie maretia acelei nopti cu luna plina si semne de furtuna... insa n-au putut surprinde intensitatea si magia acelor momente devenite atemporale.

Abia cand m-am bagat in sac mi-am dat seama ca fata imi ardea ingrozitor de muscaturi, ca ma dor ochii si fiecare portiune de corp dezgolita, ca e din nou trecut de 1 noaptea si desteptarea se da devreme! Si-ncet, aproape insesizabil... am trecut din starea de visare in lumea viselor.
Toata dimineata am simtit ca vreau sa prind radacini acolo... stiam ca sunt ultimele ore petrecute in sanul Retezatului si fiecare din ele imi parea atat de importanta! Am hotarat sa dam o fuga pana la Taul Judele, prea era el fermecator privit din creasta, parca ireal de turcoaz si linistit.

Azi parca nici glumele nu mai aveau insa acelasi gust... doar caramelele si ciocolata impartita pe malul Judelui mai indulceau senzatia despartirii. Fara sa vreau sa fiu dramatica, habar nu am de ce...dar parca fiecare despartire de Retezat devine tot mai apasatoare si dificila! Am zabovit mult pe lespezile dimprejurul lacului, l-am sorbit de nenumarate ori inainte sa plec, mi-am adus si-acasa o bucatica de viata din el... si totusi, acolo ceva s-a frant (...)

Cand l-am privit ultima data, mi-am zis in gand ca Judele trebuie ca e fratele mai mic al Floricai si-al Vioricai! Ne-am intors sa strangem cortul si sa mai schimbam cateva vorbe cu noii salvamontisti de serviciu de la Zanoaga... iar la plecare, privind zvagnirile Zanoagei, zecile de mioare de pe versantul vecin si privirile Dlui Eugen, zau ca blestemam in gand orice obligatie si motiv ce ne-obligau sa ne-ntoarcem in urban. Ne-am lasat condusi de dl.Eugen pana in sa... unde dupa o ultima pauza de admirat si fotografiat Zanoaga si imprejurimile, ne-am luat ramas bun, promitandu-ne tacit ca data fiitoare isi va onora si Eugen promisiunea de a veni Acasa la mine...in Rodnei! Ultimele 3 ore de coborare au fost oarecum fugarite de furtuna tot mai amenintatoare ce-ntuneca ciudat de puternic padurea din jur si cerul de de-asupra...
M-am despartit de acel RAI cu-un nod imens in gat...dar si cu constientizarea ca orice final aduce mai aproape un alt inceput...o alta revedere!

Doamne, ce bine c-a fost sa fie posibil...si-a fost sa fie atat de minunat!

text si foto: Dia Somogyi

4 comentarii:

Anonim spunea...

foarte frumoase poze. cu ce aparat sunt facute? dslr? ce lentile?

dia spunea...

Multumesc, e un Canon 40D, cu care acum ma familiarizez si eu, ne imprietenim:) Lentile? poi e 17-85 mm obiectivul, si una din poze e cu un 10-22 mm+ ca in 2,3 poze am folosit si un filtru gradient

romeo spunea...

Faina tura,faine foto iar Eugen e un om de nota 10(salutari din partea mea:)

eugen spunea...

foarte frumoasa esti dia mi-ar face placere sa te cunosc in fagaras ti-ar placea? eugen ma numesc si sunt din pitesti