miercuri, 11 noiembrie 2009

Rodnei - intre agonie si extaz

E 8-9…de data asta Octombrie 2009. In urma cu exact 11 luni, in Noiembrie...tot un 8-9 mi-au adus atata implinire... Punctul comun? Crestele Rodnei, ce poarta ascunse in maneca atatea farmece, dar pe care ni le ofera in picaturi, ca sa se asigure parca de ulterioarele revederi.
Stiam ca vremea nu se anunta foarte prietenoasa, dar stiam si ca programul incarcat nu ne permite sa dam cioara din mana pe vrabia de pe gard! Asa ca joi dimineata am schimbat aerul Clujului pentru cel al Maramuresului, indreptandu-ne spre Pasul Prislop.
Pe la 12 in amiaza mare, am pus rucsacii in spate si aparatele foto la gat si-am inceput sa urcam spre Lacul Izvorul Bistritei Aurii, pe o vreme calduta, ce numa-n casa nu te putea tine. Nici nu stiu cum dintr-o poveste in alta am ajuns initial aproape de stana modernizata si-apoi cat ai clipi in frumoasa caldare aurita. Mi-am confirmat inca o data ca-si merita numele pe deplin, caci lumina blanda de toamna scalda teribil de frumos undele lacului, in timp ce deasupra, cerul schimba fetze la fiecare 10 minute, adunandu-si sau alungandu-si norii fotogenici.

Din pacate bucuria revederii a fost intunecata de aparitia a unui cuplu de motociclisti, care probabil s-au gandit (si ei) ca pentru o asa dupa-amiaza splendida de octombrie merita sa vii sa bei 2 doze de Red Bull si sa ‚le lasi amintire maulului’, sa iti faci 4-5 poze „IOLA” si sa pleci ambaland motorul.

Nu are sens sa inisist asupra dracilor avuti, sau cat de vehement am refuzat sa le fac o poza de cuplu ...am asteptat insa cuminte in directia opusa a lacului in speranta ca vor pleca curand, si intuitia nu a data nici de data asta gres! Am impartit un sandwich si ceva dulce ...si fiindca vremea se arata inca prietenoasa am hotarat sa urcam in creasta, urmand sa inoptam unde vom gasi un loc dragut de cort. In Saua Gargalau umbrele incepeau sa se alungeasca bine de tot, iar pe tot parcursul urcusului spre Vf. Gargalau am avut parte de-un apus ca-n povesti! De fiecare data cand credeam ca ‚asta e finalul apusului’, dupa ce mai urcam cativa metrii si ne-ntorceam il surprindeam iar ... parca mai frumos si mai sangeriu ca precedentul.


Cred ca am ochit cel putin 4 locuri potentiale pentru innoptat, ne-am spus si raspuns de cateva ori cu „uite, si aici am putea ramane, caci avem vedere spre....” sau „aici am fi protejati de vant si se vede si .....”, dar totusi ceva sfori invizibile ne-au tras parca chiar pana pe Vf. Gargalau. Si culmea, acolo am hotarat unanim si spontan ca e cel mai frumos loc posibil! Desi n-am avut niciodata ambitii de genul „sa dorm pe varful X, sau sa ‚cuceresc’ vf. X.”... am simtit atunci ca o noapte acolo va intari o promisiune facuta in acelasi loc Dlui Dinu cu doi ani in urma. (...)
Am tras rapid ceva haine pe noi, caci privelistea crestelor in asfintitul vinetiu cerea ca tribut un vant puternic si neobisnuit de rece.
Bucuria pe care o resimt de fiecare data cand punem seara cortul... intarita de implinirea de a fi iar in Rodnei... m-a facut sa exclam tocmai cand ridicam cortul din arce „haaaaai casutaaa...fa-te zmeu!!!” .
Replica instantanee „nu cred ca ti-ai dori asta!Asa ca tine-l bine!!!” m-a facut sa zambesc rusinata, gandindu-ma la ce-ar insemna de fapt asta cu adevarat si mai ales pe-un asemenea vant. Asa ca l-am ancorat parca dinadins cu mai multa putere, si-n scurt timp primusul sfaraia de numa’ in prepararea cinei. Au urmat apoi lungile minute de declansari... caci luna avea chef de joaca, s-a dezvelit tarziu de dupa plafonul de nori si se-ascundea frecvent dupa altii trecatori, pana cand treptat, cerul s-a dezgolit total si s-a'mbracat cu stele! Am fi vrut sa-mpartim si cu altii prin sms-uri -asa cum i-am obisnuit- bucuria acelei seri minunate, dar desi orasul ne ardea in departare la picioare semnalul era inexistent, si-am inteles ca poate asa trebuie sa fie, sa fim rupti de civilizatie, doar in compania Muntelui si al puzderiilor de stele.

Dimineata o mana pe umar m-a determinat sa ‚fac ochi’, si-n urmatoarea secunda am simtit inca o data cat de ACASA sunt! Raze luminoase imi scaldau parul si sacul de dormit direct prin usa larg deschisa a cortului, cerul era parca maturat, iar soarele abia incepea sa trasforme milioanele de perle de roua... astfel incat privelistea de pe izolir, de la firul ierbii avea un farmec aparte, mirific! De pe varf crestele blande, ruginii, ne salutau si imbiau parca din fiecare directie... Privindu-mi vecina- borna de varf, mi-aminteam de acea promisiune... si-am zambit cand l-am vazut pe Dan tacut si serios cum se plimba cautand parca ceva pe acolo. Probabil cauta cadre, sau doar se gandea... cert e ca pentru mine borna si el dadeau bine impreuna.


Si-apoi, vazandu-l cu albastrii inaltati spre albastru, am avut impresia pentru o secunda ca se ia-n povesti cu Sfantu Petru, fiecare raspunzandu-sii celuilalt in limba sa.

Am iubit acea dimineata, si-am fost atat de entuziasmata de transformarile diminetii ...ca si-un copil mic care atunci cand descopera ceva are impresia ca l-a prins pe Dumnezeu de-un picior!
Intr-un tarziu ne-am luat casa in spate si zambetul pe buze si-am continuat alaturi de banda rosie linia crestei, spre Varfurile Claii si Cepi, fiecare cu farmecul sau, dar fiecare aratandu-ne parca tot mai clarele semne ca vremea se strica.

Degeaba ma rugasem eu sa se fi inselat prietenul Accuweather, caci norii de dimineata si semnele de mai tarziu se indarjeau sa se adevereasca. Pe Vf. Omului, am luat 2 bucatele de ciocolata cu menta si decizia: „daca vremea se strica vizibil pana in Saua Putredului coboram pe acolo, de nu...mergem si campam langa Lala si coboram doar a doua zi la vale.” Zis si facut, am continuat pe langa Vf. Cisa, ne-am luat pe carduri si ultimele amintiri cu Vf. Coasta Neteda inainte ca norii sa-l ascunda in pacla, insa ajunsi in Tarnita Putredului am decis ca cel mai bine ar fi sa prindem poteca pe curba de nivel si sa coboram spre Valea Putredului, caci Ineul deja isi adunase furtuna.

Coborarea a fost o placere, ne-am indulcit din plin cu sute de merisoare si afine extrem de aromate...iar jos ne-a atras atentia un ochi de apa verzui, in care crestele si norii suparati se oglindeau ciudat de frumos.

Ne-am continuat pasii spre paraul (si apoi valea) Putreda, pana la stana si ocolul silvic din apropierea drumului ce duce spre pasul Prislop. De aici, din drumul forestier, am zarit mai sus drumul ce leaga Carlibaba de Borsa, si fiindca nu ne ardea sa batem la pas cei 5-10 km de sosea, am taiat serpentinele pieptis, fentand astfel astfaltul.
Din pacate in cei 3 km ramasi de sosea (pana in Pasul Prislop) am simtit ca-mi creste tensiunea de zeci de ori si nu exagerez! Era vineri seara, iar camioanele incarcate ochi cu trunchiuri de copaci circulau in voie mai ceva ca un perpetuum mobile! La naiba, imi crestea tensiunea cu fiecare camion ce trecea, imi venea sa urlu de ciuda cand priveam cu cata dibacie erau asezate lemnele astfel incat incarcatura sa fie maxima, fiecare cm era gandit si ocupat!
Am coborat printre dinti sfintii pe Pamant, dar la ce bun, unii mai aveau si nesimtirea sa clanxoneze ca niste descreierati cand treceau pe langa noi! N-am putut decat sa grabesc la maxim pasul ca sa scap de cosmar, si sa-mi zic de zeci de ori in gand „Las’ ca Dumnezeu nu bate cu bota, iar roata se mai si intoarce!”
... Am ajuns in maxim jumate de ora la Cabana Alpina unde masinuta ne astepta cuminte. Am baut repede un soi de limonada indulcita, apoi ne-am luat iar ramas bun de la Loghi si-am urcat putin mai sus de intersectie, in speranta ca vom fi mai departe putin de traficul/orgia lemnelor. Cand colo, optimism naiv! Ma credeti sau nu, desi eram mai sus, langa o poienita, alte camionete si IMS-uri neobosite transportau tarziu dupa 22-23prin iarba, fara nerusinare, lemnele spre lumea dezlantuita! Cert e ca toata noaptea i-am visat pe nemernicii aia, ca mai apoi cerul a inceput sa se dezlantuie si el, turnand cu galeata, cu tunete si fulgere... poate de ciuda sau ca pedeapsa...poate pentru a-si plange brazii...sau poate fiindca asa trebuia sa fie.
A doua zi dimineata, ceata deasa... si-abia cand ne strangeam cortul am zarit pentru cateva momente printre fumuri manastirea din pas. Aiurea,scarbita... am renuntat sa mai mergem la Cascada Cailor, am refuzat sa-mi mai incerc norocul sau sa-mi intind nervii gandindu-ma ce-ar putea fi acolo intr-o zi de weekend, chiar daca pe o ploaie mocaneasca!

Asa ca am decis sa ajungem mai devreme decat ne-am propus pe la ai mei, la Baia Mare... facand un mic popas in drum, pentru a admira oglindirile toamnei in Lacul Mogosa.
Drumul Maramuresului istoric mi-a descretit insa treptat fruntea, caci vremea a inceput sa se imbuneze macar in reprize.... ne-am intalnit cu-o toamna ca-n povesti de colorata prin vai sau pe dealuri...

si-n sate am ramas uimiti de greutatea merilor incarcati cu poame! Peste tot crengile trageau grele spre pamant!

Ne-am oprit sa-i tragem in chip...si sa le gustam fructele, insa vazand ca soseaua Harnicestiului e plina si ea de mere, ne-am decis sa oprim si-am inceput sa umplem din drum in mai putin de 5 minute o plasa intreaga! In livezi sacii plini cu mere asteptau sprijiniti de pomi, pe jos in iarba uda abia aveai totusi pe unde sa calci, nu ne venea sa credem cata bogatie pe metru patrat, ti-era mai mare dragu sa-i privesti, sa musti dintr-un mar imens si sa-ti alegi apoi un altul dupa placul inimii.

Si-atunci... cu gura si inima abia indulcita, mi-am zis in gand „Asa a fost sa fie... 2 zile pe Munte rupte din rai, apoi o seara incarcata de debusolare, dar gustul final n-avea cum sa fie decat dulce... cata vreme sunt de 2 ori acasa: in primul rand in RODNEI, iar mai apoi in sanul Maramuresului meu iubit...leaganul copilariei mele”.


Foto si text: Dia Somogyi

4 comentarii:

cezarpart spunea...

Foarte fain. Emotii cat cuprinde si o placere pe masura! Multumesc mult.

Alin spunea...

Apoi tu trebuia sa te faci scriitoare! :)
Iar pozele, ca de obicei: f.faine!

Mara Constantinescu spunea...

fara indoiala cel mai fotogenic cort din tara....:)

eugen spunea...

Nici n-am inceput bine sa citesc relatarea si mi-a si venit in minte o gluma pt. comentariu. In final insa, gluma mi-a inghetat pe degete. Prea frumos scris, prea frumoase imagini!