marți, 16 iunie 2009

Muntii Cindrel-Lotru 6-8 iunie 2009

Era asa cam prin ianuarie cand se faceau planuri pentru anul ce va veni la ture prin muntii nostri. Atunci nici nu speram ca tura in Cindrel se va tine, si m-as fi bucurat si de un singur partener de tura. Dar iata ca cu un pic de noroc ne-am strans de toti 10: Luci, Dragos, Mihai, Mihaela, Dana, Dani, Catalin, Marius, Nicu si eu.
Dupa doua saptamani de ploi nesimpatice in Cluj si prin mai toti muntii, nici macar asta nu parea un atu, dar cu ajutorul incantatiilor mele si cu pilele de Sus avem noroc de vreme prea buna.
Ne pornim sambata dimineata pe la 7 jumatate bucurosi, voiosi spre Rasinari. Ploua asa un pic si colegii de club tot insinuau ca parca totusi n-am tocmit vreme asa buna. Ajungem in Rasinari si asteptam autobul de Paltinis care ajunge pe la 11.25 incarcat cu biciclisti si biciclete. Ne facem si noi loc cu ale noastre "dulapuri" si cand incep plaiurile cindrelului incepe si cerul senin. Asadar pe la 12.30 ne asezam la drum si tot pe ci-ncolo.


Poteca spre poiana Gaujoara e cea mai frumoasa din cate am vazut eu pana acum, si printre povesti si brazi ajungem pe sub varful Batrana unde e musai rost de o pauza de masa. Numa bine incigem ditai ospatul si dupa ce ne vedem satui si regrupati (intre timp ne-au ajuns si Marius si Nicu, prieteni din Avrig respectiv Rasinari) o pornim peste varful Batrana spre indepartatul varf Cindrel.




Varful Batrana

Trecem peste varful Rozdesti, saua Serbanei, varful Niculesti printre jnepeni proaspeti si bujori proaspat infloriti.



Soarele straluceste, adie vantul si in mijlocul unui asa peisaj ni se face o pofta de somn si de leneveala....asa ca pe principiul pauzelor lungi si dese ajungem inspre apusul soarelui la Iezerul Mare.




Iezerul Mare

Dupa indelungi tratative privind locul de campare si tat haitz-cea (sunt acuzata printre altele de lipsa de autoritate - ceea ce a fost adevarat) ajungem pe varful Cindrel.


Varful Cindrel

De aici impinsi de la spate de vantul ce parca s-o saturat sa bata molcom, o pornim inspre saua Steflesti admirand ultimele raze ale soarelui proiectate pe creasta muntiilor Lotru.


Varful Steflesti

Dupa o noapte de vis cu luna plina si lumina ca ziua, dimineata ne trezim, ne strangem si ne ducem. Asa pe 9 si ceva sa tot fi fost la drumul ce duce in Sadu. Facem fata intalnirii de gradul 6-7 cu porcii mistreti si ne punem pe pedalata inspre varful Cristesti.



Si tot urcam si tot urcam si parca varful nu mai vine, cand credeai ca no amu la pietrele alea tre sa fie...ajungeai si vedeai altele...mai sus...si tot asa.
Insa ajunsi pe varf efortul ne este inzecit rasplatit. Cat vezi cu ochii numai munti: Sureanu, Parang, Cindrel, Cozia, Capatanii si undeva departe semetul Fagaras.


Fagarasii


Creasta Parangului


Sureanu

Ma uit in zare sa vad daca nu zaresc ceva prieteni pe alte creste (stiam ca domnul Dinu e in Rodnei), dar cum imi uitasem ochelarii nu vad prea multe, dar stiu eu sigur ca eram multi acolo sus.
Singurul care ne mana mai departe estevantul care bate de mai ca ne da jos de pe picioare. Ochim traseul si pare la o aruncatura de bat...doar ca s-a dovedit la cam cat arunci un bat si mergi vreo 7 ceasuri cu el sub brat.



Trecem varful Steflesti, Contul Mare, Balindru, facem (unii dintre noi) jneapening extrem si dupa o creasta mai ascutita ajungem pe varful Negovanul Mare.


Negoveanul Mare



De aici poteca bine definita (marcaj nu mai vazusem din saua Steflesti) continua pe curba de nivel pana la stana din Buceciu. Si ajunsi aici incepe balaureala...harta nu ne prea ajuta, nici unul nu mai fusese pe acolo, descrierea din muntii nostri vorbeste de tot felul de marcaje, ciobanii nu-s de prin partile locului si ui asa boncanim vreo 6 kilometrii pe un drum forestier pana ni se termina de tot bateriile.
Campam in mijlocul drumului undeva sub poiana Voinesita (asa credeam noi) si picam precum mustele de oboseala.
Dimineata o luam din loc....da incotro? Dupa logica mea un drum care coboara nu duce in creasta...fiecare isi da cu parerea, da' io zic ca in sus tre sa merem, macar de sus vedem pe unde tre sa o luam in jos :))
Ajungem pe varful Dudurugu si de-acolo trecem de la jneapaning la ienuparing si tot balaurim asa vreo juma de ceas pana ajungem la stana din Dudurugu. Aici lumne multa, si de prin partile celea, ne arata drumu', da din pacate n-avem noroc de lapte proaspat de vaca si ne multumim cu poze...cu 2 cai frumosi...:))





De aici poteca ii foarte bine facuta si din cand in cand dam si de cate-un marcaj asa ca macar de baiu' asta am scapat. Ne oprim la povesti la stana din Tomnatecu, si stam si tot stam ca nenea cioban ii drag sa ne tot povesteasca, si tot cu "s-apai sa va spui" ne dam tare greu dusi.
Poteca se asterne frumos in urcus lin ba prin padure ba pe plai si tot asa se astern si norii negri pe Prejba. Dar nu-i bai ca se ocupa cainii de la sta sa ne atrga atentia. Ne intretinem cu ei la o poveste in tot felul de limbi, noi mai bland, ei mai putin si noroc ca avea ciobanul ce sa le dea de mancare ca de nu...:)
Pe la ceasurile 3 ajungem in varful Prejba unde facem o scurta pauza de ramas bun...de la muntii mei dragi si de la soare...ca odata ce ne punem pe coborat, incepe si "dracu' sa-si bata nevasta". Si dai cu tunete si fulgeres i ropote pe sub Muma pan' la Masa Verde in Valea Sadului.
De aici logistica cu unchii unei prietene care venisera sa ne recupereze nu prea functioneaza si inca vreo ora m-am preumblat pe vale sa-i gasesc. Dar intr-un final soferii ajung la masinile lor si noi...inapoi de unde am venit. Da nu oricum: in lumina de foc a apusului, cu inima plina si cu multi kilometrii in picioare pe crestele muntiilor.

luni, 15 iunie 2009

Premiera de jneppening in Muntii Lotrului

Iata ca dupa expeditiile incununate de succes prin muntii din toata lumea, dupa locurile fruntase obtinute pe la concursurile de escalada, atunci cand nimeni nu se mai astepta, colegii nostri lovesc din nou, de data aceasta cu o inedita premiera de jneppening in Carpatii Romanesti, mai precis in Muntii Lotrului, zona cunoscuta ca avand un potential imens pentru practicarea acestei minunate ramuri a sporturilor montane.



Autorii premierei sunt neobosita Mara care a conceput linia rutei si a deschis drumul pe tot parcursul, insotita de inca 2 colegi al caror merit insa este minor. Linia traseului o puteti admira schitata in imaginea de mai sus, timpul de parcurgere este de aproximativ 20 de minute iar in ceea ce priveste gradul de dificultate asteptam verdictul autorilor premierei.

(Acest material este o gluma. Va rugam sa-l tratati ca atare.)

marți, 9 iunie 2009

Tura pe graniţă

Buna ziua tuturor,

Voi incerca sa scriu cateva ganduri privitoare la recenta tura de pe granita precedata de o scurta 'anatomie' a turelor CAR, desi, din cate ma stiu, nu am fost niciodata un prea bun povestitor.

Eu unul cred ca nu e foarte usor sa expui in cuvinte niste experiente si clipe extraordinare, care se repeta indefinit la fiecare tura CARClujUniv.
Cu toate acestea, unii dintre noi (inzestrati si cu mai multa experienta) reusesc sa faca asta foarte bine, mai scapand cate o lacrima datorita emotiei, care apoi ne cuprinde si pe noi.

Totusi, cred eu, cu totii, cei care participam la aceste ture, simtim acele clipe de neuitat impregandu-ne fiinta. Sunt momente diafane ce apar subit, provocate de obicei de cine stie ce mic detaliu al acestei lumi de mai sus, pe care incercam sa o exploram in varful picioarelor.

Am inceput sa caut aceste momente in fiecare iesire la care reusesc sa particip. Am de obicei impresia ca suntem subiectii unei 'conspiratii' pusa la cale de cel care ne conduce prin acele locuri, care apoi el insusi se lasa voit prada jocului.

La fel s-a intamplat si de aceasta data.
Cu totii, noi cei 14, am ajuns de cu seara la cabana Cosnea dupa ce am strabatut Poienile de sub Munte. Eu unul cu Dana transportati de Viorica lui Andrei si Ibi, invartindu-ne in jurul cozii, de cateva ori, am ajuns cam dupa ora 24:00.

Totusi, foarte repede, visam RENI, din aceia de-ai lui Mos Craciun, care incercau sa si bage capul in cort, printre stropii de ploaie. Asta bineinteles dupa ce un 'URS' a aparut din seninul noptii latrat de cativa caini.

Dimineata la ora 4:30 telefonul lui Dana incepe sa ne spuna ceva. La inceput nu am prea inteles ce... mai ales ca nu facusem inca cunostinta... insa apoi am inteles.

Cam dupa '5' minute, harnici, incepem sa ne impachetam sacul de dormit, apoi facem ceaiul, dau o tura, doua, pana la rau, si punem cortul la 'uscat'. Se face repede ora 6:00 si o luam la pas pe valea Socolau, cu Sergiu putin nehotarat, deoarece nu mai era mult si ii fierbea ceaiul...

Dupa aproximativ 5km si intalnirea cu o SALAMANDRA o cotim la dreapta pe valea Rachita. Ne-am propus sa ajungem cumva cumva pe varful Rachita (1573m) de unde totul ar fi trebuit sa fie mult mai usor.


Valea Rachita a avut farmecul ei aparte, fiind populata cu SALAMANDRE infometate de MELCI, cu niste trunchiuri de copaci drepte, lungi si in parte dezbracte, cazute parca din cer, implantate peste drum.


Tot acolo ne-a depasit un fel de masina ciudata, destul de infioratoare, pe care stateau in echilibru vreo 4-5 oameni si care urca mai repede decat noi pe drumul acela anevios, deoarece cunostea locurile, se pare.
Acei oameni, destul de prietenosi, ne-au confirmat ca suntem pe drumul cel bun, si ca trebuie sa o tot tinem la stanga, ca drumul ne va duce aproape pana sus.
La un moment dat, Sergiu a aterizat uitand sa isi deschida trenul de aterizare, iar apoi voinic si suparat a luat-o piezis spre varf. Mara in schimb, poate din cauza prea multor ciocolati Kinder pe care le adusese, si din cauza faptului ca vroia sa asculte mai in liniste padurea, ne tot facea sa chiuim si sa ne intrebam oare pe unde o fi. Dupa scurte clipe de neliniste iata-ne sus.

Farcaul si Mihailecul sunt parca la o aruncatura de batz insa ne va lua o zi lumina sa ajungem acolo dupa cum veti vedea, deoarece noi pe granita ne vroiam.

Apare si Mara si incearca sa scape de ciocolata Kinder cat poate de repede.
Apoi, il refuza pe domnul Dinu care tot incerca sa o ajute spunandu-i ca atata ciocolata trebuie sa isi aduca doar cine poate sa o care. Ea rezista eroic sustinand ca ea poate, apoi mai imparte cate o ciocolata doua.

Despre mine ce sa zic, desi imi era si mie putina teama nemaiavand prea multa incredere in spatele meu, iar mama a cam exagerat cu snitelele, se pare ce de aceasta data am functionat in parametrii cat de cat normali.

Ceilalti 12 sunt cat se poate de bine acum ca au ajuns sus la soare si mai consuma unele bunatati de prin rucsaci.

De aici totul va fi ceva mai usor, fiind vorba de lungi parti in care vom umbla ca pe bulevard. Inainte de Copilasu (1611m) facem o pauza de masa, unii ne uscam corturile intinse rapid la soare si ne alimentam cu apa dintr-un izvor de mai la vale (multumim domnule Dinu pentru baraj si pentru cana!).


Foarte repede coboram de pe Copilasu la drumul ce avea ca scop sa lege Maramuresul de satele din Subcarpatia - ambele atunci facand parte din Ungaria. Dupa cum vom observa mai apoi, e singurul lucru pe care il avem si noi pe o mica parte din granita.
Cum preciza domnul Dinu, 'Monumentul realizat la Moisei de sculptorul baimarean Vida Geza- e dedicat celor 30 de tarani romani civili impuscati in Viseu pentru "dezertare" de pe Copilasu. Munciseara sub paza militara la acel drum si plecasera "ilegal" de pe Copilasu cand se auzeau tunurile rusilor si fugisera de fapt si cei care ii pazeau.'


Dupa putin timp ajungem la cabana granicerilor de unde incepem periplul nostru pe granita si unde cu ani in urma domnul Dinu s-a intalnit cu un Rambo ucrainean.


O luam voinic pe granita imortalizandu- ne cu proaspat vopsitele stalpuri galben-albastre ucrainiene... 420... 419... si tot asa.


Intrezarim in departare cocotzat ruinele castelului Mariei Tereza.


Ramanem uimiti de 'autostrada' ucraineana si incercam sa deosebim in iarba poteca de pe partea romana. Neintelegand prea bine cum sta situatia o parte dintre noi o luam din gresala pe o poteca aflata in stanga 'autostrazii' deoarece ni se paruse a fi o limita de demarcatie mai logica (in fapt granita era putin mai jos pe panta prin padure).


Dupa un urcus de antrenament, avandu-l pe Sergiu drept lider, ajungem pe varful Stogu (1651m). Facem poze cu cei doi stalpi de pe varf, admiram panorama, mancam tot felul de bunatati, si vorbim in soapta sa nu il trezim pe Mihnea.


O luam apoi in jos pe fasia rasa de padure. Urcam iar... iar dupa un timp ajungem si pe varful Korbu (1696m).


Noi ne odihnim iar Mara o ia inainte.

Parasim granita strabatem o poteca prin padure unde sarim peste mai multe raulete ajungem pe un plai (Culmea Farcau, cred) unde ne odihnim iar la soare. Farcaul nu mai pare atat de departe.

Intrezarind un evantai de raze ce strabateau norii spre vale catre Piciorul Calului, ajungem la baza Farcaului (1956m), deci nu a Pop Ivan-ului cum cred ca intelesese Iulia, unde ne regrupam.


De aici, unii mai 'voinici' ne hotaram sa facem si o traversare a varfului, desi parcursesem deja teoretic 32 km (din cate imi amintesc) si era cam ora 7:30 - 8:00. Reusim Alin Bradeanu, eu, cu Mihnea in frunte, in buna forma ... ati observat cu totii cum si-a incarcat bateriile ;) .
Sus e rece, bate vantul, dar avem si o panorama extraordinara. Vedem lacul Vinderel tinta noastra pentru aceasta zi parca la doi pasi.



O luam in jos in fuga iar in sa ne intalnim cu restul trupei.
Sergiu regreta amarnic faptul ca nu a venit si el pe varf, si tonusul lui Mihnea.
Mai sunt doar 300m pana la lac, pe care ii parcurgem in apusul soarelui.


Lacul clar oglindeste deja stele si se varsa in mod curios catre est.


Montam corturile, facem un ceai cu apa proaspata dintr-un suvoi izvorat de sub zapezi, ne delectam cu tot felul de bunatati si ne trezim parca dupa o clipa, dimineata. In timpul noptii au fost ceva rafale de vant cam ciudate insa apoi a fost liniste (sper sa nu fi sforait eu, am uitat sa o intreb pe Dana... deoarece, cu regret, asta se mai intampla cateodata - pe Andrei si pe Ibi i-am speriat in Retezat din cate imi spuneau).

Dimineata ne-am trezit cu soare si vreme buna.


Pornim in jurul orei 8:30 spre Mihailecu (1918m). Ajungem destul de repede. Vremea e splendida si tot ce vedem ne incanta. Avem parca totul verde la picioarele noastre. Tiblesul si Pietrosul Rodnei se vede in zare si chiar si Ineul si Ineutzul. O luam pe creasta Mihailecu pe banda rosie inspre Cosnea.


Ne intalnim cu domnul Vojtek venit din Polonia ce iubeste muntii nostrii de multi ani. Calatoreste de unul singur, vorbeste destul de bine romana si intelege ce ii spunem. Ne bucuram cu totii tare mult, se fac poze se impart carti de vizita.


Ulterior aflam de site-ul dansului care ne uimeste.

Coboram iar, inspre Stanisoara,


facem poze

si vedem mai jos o turma.


Facem o scurta pauza in care depanam amintiri si invatam cum sa tinem corect betele,

iar apoi putin mai jos ne intalim cu turma si ne tot miram de cat de fotogenic e un latos de cusu'.


La stana surpriza mare... la inceput mai timizi... apoi ne dezlantuim. Andrei da iama la cas... si de abia mai apucam si noi cate o bucatica. Si-a cumparat 'doar' 25 de kg de supercas la super pretul de 200Ron. Mai greu va fi cu caratul dar se descurca baiatul si il pazeste cu sfintenie. Mai apoi, indraznim sa visam, la 1 kg macar, din casul lui, insa ne atarnam pofta in cui. Pretul creste pe masura ce scade altitudinea, iar inapoi nu mai pare sa vrea sa urce.

Altruist, domnul de la stana e tare darnic, dandu-ne in prima faza cate o bucata serioasa de cas la fiecare, nebanuind ce se va intampla. I-am lasat si noi in schimb una, alta din bunatatile noastre dulci, si cateva pateuri. Ideea e, ca in cele din urma casul si urda pe care o avea nu ne-a ajuns la toti, majoritatea cumparandu-si cate o bucata buna.


Andrei era insa acel mai fericit si zburda la vale cu cele 25 de kg numai ale lui.


La un moment dat insa un mic tauras l-a dibuit... si noi ceilalti nu mai intelegeam ce se intampla si asteptam continuarea. S-a terminat totusi cu bine deoarece casul era a lui Andrei ... dupa cum spuneam...


Am luat-o apoi iar la vale parca printr-o partie de bob sculptata de trunchiuri de copaci pana jos la Cosnea. De buna seama ca oamenii de aici incearca sa castige si ei bani cum pot si din ce pot.

Ajunsi jos, pana sa aducem masina, parcata putin mai sus, fetele noastre, care ne asteptau, au fermecat un voinic care le-a privit aproape hipnotizat pret de clipe bune (dupa cum ne-au povestit chiar ele...).
Multumind cerului ca nu a fost mai rau, si ca le aveam inca tefere, desi cam obosite si infometate, ce-i drept, am convins-o pe Viorica lui Andrei sa o porneasca spre casa ceea ce a si facut.

In incheiere cuvintele domnului Dinu imi par mai mult decat potrivite:
"Initial ne gandeam ca aceasta tura va fi "exterminanta" ceea ce si tinde sa fie. Totusi nimeni nu a fost efectiv "exterminat" ;
doar, cei care nu-si stiau limitele au aflat ca "daca vrei, poti !"


Fiind in parte sigur ca am plictisit putin, imi cer scuze si le multumesc totusi celor care au rezistat pana aici.

Calin

PS: Alte instantanee mai puteti vedea si in galeria lui Dragos Roncu.