vineri, 19 februarie 2010

Doua zile de evadare: Culmile din jurul Poienii Horea

Nu-i un RT neaparat, ci mai degraba o descarcare. Asta pentru ca si iesirea despre care povestesc am perceput-o ca pe o evadare din cumplitul sesiunii.
Mi se facuse sange negru de duca, si-o pofta teribila sa-mi inghete obrajii de ger iar palmele sa-mi fie fierbinti sub manusile din polar. Mi-era ciuda sa vad zilnic cum sacul de puf primit de la Mos Nahanny sta amortit in camera, soptindu-mi parca in fiecare vis „nu ti-e rusine sa ma tii la caldura?!” Si DA, simteam pana la lacrimi ca daca ma mai prinde saptamana viitoare fara sa vad brazi incarcati si zapada imaculata innebunesc! Si-atunci, dupa nopti nedormite de ‚in advance’, remediul s-a putut concretiza: o tura de 2 zile pe culmile ce-nconjoara Poiana Horii, o zona absolut adorabila si-n care respira viata!
Nu stiu cum am ajuns in Poiana Horii, somnul din noaptea precedenta l-am recuperat nefiresc, (in ciuda incapatanarii ‚nu mi-e somn’) cu vise vorbite si cantate pe masina. Spre rusinea mea, am deschis ochii abia cand imi jucau razele’n pleoape, si am inceput sa fac ochi tocmai cand in jur vedeam satul desirat pe coline si cu fumuri din fiecare suflu. Nu stiu nici cum, buimaca fiind, m-am echipat si-am inceput sa urc pe lunecacioasele mele dragi spre o culme. Ninge fulguit!De cum am inceput urcusul a inceput si fulguiala, draga de ea, o ninsoare care avea sa ne insoteasca aproape neintrerupt pe parcursul intregii ture.
Doi ochi albastrii sub o cusma mi-au atras atentia si alungat dupa doar cateva sute de metrii oboseala complet: „ Incotro dom’soara? Da va da frigu aiesta afara din casa?!? (...) S’apoi nu-i greu la deal cu-asa bagaj mare?”. I-am raspuns involuntar „Linistit sa stati, greul asta il prefer oricand, s-apoi eu nu stiu sa-mi fie mai greu decat cand tre’ sa shed in fund la birou”. Ne-am zambit si urat reciproc sa mergem cu Dumnezeu mai departe. Dupa cateva minute, aceeasi ochi patrunzatori ne-au depasit calare, pe un armasar negru si foarte sprinten. Am regretat ca n-am aparatul in gat, ci in rucsac, dar nah, fapta consumata! In culme o femeie, de la care am aflat ca unde vrem noi s-ajungem e „haaa...tumna tumna departe, incolo, peste dealurile alea impadurite”. Mai incolo...garduri!!! Garduri peste tot, geometrii frumoase, brazdand cu cenusiul lor albul zapezii.

Nu stau bine sa sorb o gura de ceai aromat ca din spate, pe drum, alti doi ochi...culmea, tot albastrii, ne dau binete.

Nenea asta se vrea sfatos, remarca si el bagajul din spate, se mira cum vreau eu ‚fata tanara’ sa dorm in zapada... si apoi vazand ca n-are cu cine ne recomanda in caz ca n-ajungem ‚pa sara la Marsoaie sa ne potolim in Poiana Lina’, ca doara ne e in drum.
O troita, un gand...o ruga...o declansare.

Ninge nervos, ascutit parca. Mi-e cald si bine, imi spal ochii cu verdele intens si miros de cetina, apoi surand bucuroasa cand o creanga incarcata ma face praf si pulbere cu o perdea de zapada. Doamne, cat mi-era de dor de lucruri intamplate prin surprindere! Ce frumos e sus, unde aerul e tare si curat, zapada virgina si ninge incontinuu. Incredibil, tura asta se vrea o tura a laitmotivului ‚ochi albastrii’, caci culmea, dau nas in nas cu o alta pereche de ochi extrem de intensi si albastrii. Ce-o fi frate, s-a spart conducta cu ochi albastrii? Sunt tot mai convinsa ca prin zona asta e semn genetic, asa ceva n-am mai patit.

Povestesc cu localnicul, il intreb cum e viata lui, el ar face schimb cu a mea...eu tanjesc dupa a lui uneori. Imi vine sa-i mangai calul, dar imi opresc impulsul, caci e incarcat si nu suntem inca prieteni. Imi e mila si drag de genul asta de oameni, care merg dupa cate un lemn doua, cat sa incalzeasca bine camera pruncilor si-a sotiei. Stiu ca daca l-as descoase as afla multe, dar nu-i timp de pierdut din ambele parti, caci seara se lasa repede in Faurar, si mai avem un codru de paine pana in poiana mult visata. Si ninge! Doaaamne, cum ninge! Mai incolo ne scufundam, vrem sa mergem pe curba de nivel conform GPS-ului, dar ezitam putin, si fix atunci un alt motz calare apare si ne intoarce din drum, spunandu-ne ca drumul spre Marsoaia e mai lesne pe cel pe care merge el. Schimbam vorbe, ne dam cu parerea despre vreme, el merge „pan’ mai mintenash” unde il asteapta un fecior, sa taie un brad. Inghit in sec, am alergie la brazi taiati, dar apoi ma gandesc ca oamenii de pe-aici din asta traiesc, si cata vreme nu fac din asta o afacere ci isi duc existenta e oarecum firesc sa fie asa. Clocotesc totusi de nervi cand vad ca taie cel mai inalt brad. De ce nene!?! De ce...? Imi propun sa observ daca si feciorul ce-l asteapta e tot din breasla albastrilor, ma apropiu si-l salut scrutandu-l cu privirea si ma rusinez de intimidarea lui. Las, macar ii sedea bine asa cu bujori proaspeti, prea era palid. Iar ochii, ochii ii erau caprii si mari.
La Lina ninge cuminte si umed...pieile de foca imi joaca feste, le mangai si ma inteleg cu ele in gand sa-mi fie ascultatoare, iar ele se invoiesc si se lipesc la locul lor. Nu vom ramane la Lina, imi place aici, dar parca e devreme de ridicat casuta. S-apoi nush... Marsoaia imi trezeste amintiri dragi, cu un stat de ploaie si frecat in mamaliga sub o strasina de lemn...iar caii din acea vara erau excesiv de romantici, ca sa nu zic altfel. Parca ma trage inertia intr-acolo. Ninge...ninge..ninge, Doamne, mai ai de unde?!?
Prin padure incep iar sa ma scufund, cad in genunchi, ma ridic, ma scufund, ma ridic....e atat de moale si pufoasa zapada ca nu tine. Bat urme, si-mi zic in gand ca e solicitant, dar tac si continui. Dincolo de padure un pui de viscol imi biciuie fata incalzita. Racoare! Doar ca se inteteste si ninsoarea, si devine parca mazariche. Ei dracie... nu-i de joaca! Ma gandesc la oameni dragi, la oameni faini, la oameni de munte. Mi-ar placea sa-i am aproape, sa-mpart cu ei libertatea. N-am cum azi, asa ca ma rezum la sms-uri necaracteristic de scurte, caci vantul ma bate din toate partile. Intuiesc insa ca mai incolo nu voi mai avea semnal, asa ca nu dau pasarea din mana pe cea de pe gard.
Mai e putin, sap...sap...sap, si-n fata ochilor imi ies niste casute asa dragute in fata! Cad pe ganduri, le-ntreb ‚da voi de unde-ati aparut?’ . Cred ca-n gand mi-au raspuns si ele ‚poate Tu de unde-ai aparut, ca noi suntem aici de-o viata, musafirule!’. Imi place aici, imi vine sa tip de bucurie...sa ma descarc de toata tensiunea acumulata. Trag un chiot, si-mi dau seama ca toata tensiunea am presarat-o pe drum, batand urme, sunt purificata de energie negativa! Ii propun lui Dan sa punem casuta aici, stiu ca suntem la o aruncatura de bat de Poiana Marsoaia, e chiar dincolo de micul damb, dar aici...in fund de oala, cu case de-o parte si alta, ma simt atat de altfel...si protejata. Suntem in Poiana Dupa Case, si-mi place teribil. Pofta de Nou invinge inertia amintirii, el cedeaza cand ma vede hotarata si-n scurt timp batem urme. Pfuuuaai, e crunt! Talpile ma ard si ustura, zapada nu se aseaza, vantul bate, binenteles ca ninge...si-mi urla gatul dupa o scalda de ceai cald. Despachetam, aranjam, pregatim. Cortul se umple cu sacii, si pufnesc in ras: albastrii! Le stiam culoarea, dar azi, cand tot albastru am gasit la tot pasul, asta e parca cireasa de pe tort.
Ador sa topesc zapada la primus, nimic nu mi se pare mai frumos decat serile in care stau in cort si scot capul in absida sa gatesc. In oras adesea n-am timp nici sa mananc, aici am timp sa gatesc pe indelete. Mi-era atat de dor sa stau si sa fac orice altceva deconectant. Si fiindca nu se putea altfel, apropiu amintirea Poienii Marsoaia preparand tot o mamaliguta, de data asta nu cu apa din Izvorul Albacului ci cu zapada de la bunul Dumnezeu. Mi-amintesc de mama, de copilarie...de serile in care impreuna cu fratele o rugam iar si iar sa ne faca ‚tot mamali-cu-bra-cu-sma’ (mamaliga cu branza si smantana). Asa ca ma stradui sa o fac la fel!

Mi-e oarecum dor de Maramu’,de Baia Mare... si-mi propun sa dau o fuga saptamana viitoare pan’ la ai mei. Stiu ca se vor bucura de numa.
Ma inunda iar o stare de bucurie, e abia 8 jumate si stau in puf. Si la propriu si la figurat! Scot din rucsac o carte imprumutata de Dl. Dinu pe care-n Cluj n-am timp mai defel s-o parcurg. Scot limba ca un copil mic si fericit si timp de cateva ore bune ma las purtata de povestile autorului ceh prin Carpati. Constientizez in acele momente ca tihna si linistea de-atunci n-am s-o uit niciodata! In plina sesiune, 2 zile de deconectare totala e mai mult decat un rai. Si-n plus, e absolut minunat sa pot sa fiu in muntii mei dragi, iar eu, in sac...sa citesc linistita povesti carpatine surprinse prin ochii unui strain sensibil la frumusetea gasita de el acum 30 de ani in muntii mioritici. In jurul meu totul doarme. Simt cu convingere ca aceasta seara, prin linistea ei, e cel mai frumos dar pe care Muntele mi-l putea darui. S-apoi cad dintr-o stare de vis, in vise si somn.
Dimineata aduce cu ea un dramatic aparte. Cerul e de-un cenusiu inchis in zare, si evident ca ninge! Dupa un sfert academic de ora ies din cort, caci fulgii par sa se potoleasca si-mi ard degetele de cateva cadre.

Brusc Sfantu Petru imi face cu ochiul printr-o raza de soare! Mi-l fac aliat, si-l conving din priviri sa-mi sparga putin cerul, sa-mi dea iubitele „petice de-albastru”. Nu-mi vine sa cred totusi ca-n scurt timp apar sparturi in nori, cerul se deschide putin si o lumina ciudata ma orbeste. Privesc in jur, pun ND-ul si da-i! Casutele ce ne-nconjoara tac, parca-s niste mirese cuminti prizoniere in mantia alba.

Incredibil, imi pare ca sunt atat de frumoase, cu gardurile ce le delimiteaza si incadreaza in peisaj! Zoom!

Pierd vremea, mi-amintesc ca avem stomac, apoi strangem tot si pornim spre Marsoaia. Hmmm, zapada asta imi da de furca iar. Ninge! Si-n plus, ma scufund pana mai sus de genunchi, desi pe skiuri. Imping de lunecacioase la deal, sparg urme, mai ma opresc si-ntorc capul inapoi, sa mai fur o frantura de-amintire...

Dupa nici 20 minute sunt ‚Servus’ cu Poiana Marsoaia!

De data asta ninge cuminte si linistit, dar zapada in care sparg urme se rupe parca in fata mea, imi croieste riduri usoare. Eu tin curba de nivel, cu verzii curiosi la noile nervuri. La intersectie suntem cat pe ce sa gresesim drumul, sa o luam spre colibele de la Apa Calda, dar Dan ma intoarce din drum. Nu-s incantata, in sfarsit incepeam sa alunec oarecum, si da-i’napoi la deal. Dar GPSu’ e sef! Prindem drumul spre Ursoaia, fulgii marunti si cuminti se transforma intre timp in unii imensi! Mi-amintesc ca drumul asta in iunie era verde, desi cu balti imense. Azi totul e orbitor de imaculat, nu e nimeni in drum, colibele de vara zac mute si nici urma de cal sau copil in cale. Era de asteptat... Ajunsi in Ursoaia, dam jos focile, si-mi place sa cred ca pana la masina cei 5-7 km o sa-i alunec fara oprire.

Vezi de treaba! Drumul e tot imaculat, masinile inexistente, dar totusi nu alunecam chiar peste tot. Dau din bete, trag de mine, imping...mai alunec din cand in cand, si cand imi zic in gand ca astept s-ajugem la Loghi, incep sa alunec frumos si-mi musc limba in gand. Si tot asa... mai marsaluit, mai alunecat, se scurg si ultimii kilometrii de drum. La prima casa din sat un domn da sara buna in timp ce-o babuta din casuta vecina se uita cu ochi luuungi de dupa o fereastra minuscula din lemn.
Incerc sa ma transpun in pielea ei, sa vad viata prin ochii ei... Sa intuiesc traiul unui varsnic dintr-un satuc inmormantat in nameti, intr-o zi linistita de iarna. Mi se pune un nod in gat, cand imi dau seama cat de fericita am umblat 2 zile prin toate tipurile de ninsoare. Zapada am tanjit?! Zapada am avut! Ne-a nins in toate felurile, calm si incet, ascutit sau taios...uneori umed, alteori cu fulgi imensi, grabiti sau cuminti... si-mi place sa cred c-am ramas acolo, macar cu o mica parte din ce insemn eu. Inchid ochii, ii redeschid si privesc zarile, si-mi spun murmurat: „Nu stiu altii ce vor...dar eu pe cuvant ca-mi doresc sa imbatranesc intr-o casuta simpla, intr-un catun linistit din creier de munte. ”

Text si Foto: Dia Somogyi

5 comentarii:

Silvique_ms spunea...

Foaaaaarte frumos! :)

Anonim spunea...

Profund, patrunzator, emana amour dezlantuit fata de natura.

Observa detaliile care multora le scapa. E poetic, dar si liric.

Am citit tot, fara sa ma opresc. Asta se intampla foarte rar.

Am fost in Poiana Horii de multe ori, dar dupa ce am citit randurile domisoarei Somogyi, simt ca nu am observat aproape nimic.

Oliver Kiss

Anonim spunea...

supermisto
mai sa plang
nu stii aprecia unele lucruri la adevarata valoare cand is langa tine-cand esti departe e mai greu
Ovidiu C

Anonim spunea...

Parca am si uitat ca iarna asta a fost zgarcita cu noi, ca mai vineri seara schiam pe nocturna,ploaie si zapada pe duca...Mai poftiti pe la noi, domnisoara!
Eugen R.

dia spunea...

Sarutmainile :)... N-ai cum sa nu observi si sa ramai uimit la micile lucruri ce aduc marile bucurii! Domnule Eugen, imi permit sa intorc replica: mai poftiti dumneavoastra pe la noi! :P Caci mi-e dor de ture cu zambete dragi!
Dia