duminică, 14 martie 2010

Intoarcerea in Rai

Se intampla uneori sa te atasezi extrem de repede si puternic de anumiti oameni, sa simti ca parca ii cunosti de mult sau i-ai dori mereu aproape. Am intalnit de-a lungul anilor astfel de suflete, care m-au cucerit instant si fata de care plec capul cu un adanc respect.
Una dintre aceste persoane este tanti Eugenia, o fiinta marunta dar cu un suflet imens ce-si duce amarul dar si maruntele bucurii undeva pe versantul drept al Cheilor Manastirii, in Fata Pietrii. Unii dintre voi o stiti deja din fotografii, povesti sau proiectii, este genul de femeie ale carei povesti nu se mai termina, iar rugaciunile si povatele ei te fac sa te simti mai aproape de Dumnezeu.


Prolog: Pe tanti Eugenia o stim de cativa ani, de fiecare data ne primeste cu bratele deschise sa-i trecem pragul modestei casute in care traieste singura de cand a ramas a nimanui. Ultimele dati cand am vizitat-o ne-a tot povestit despre barbatul ei despre cum l-a iubit... si ca ultima ei dorinta e sa-si puna pe piatra de veci o poza in ceramica cu ei doi impreuna. N-aveau o poza comuna, insa ne-am straduit sa-i implinim dorinta: i-am fotografiat poza de buletin a barbatului, am tras-o apoi si pe ea in chip si gratie tehnologiei, Dan a reusit sa-i ‚lipeasca’ poza mult dorita, pe care ulterior i-am comandat-o pentru a-i face ceramica. Ne spusese ca stie ca e foarte scumpa, dar ca ea isi va aduna infimele pensii ca sa isi indeplineasca acest vis.
In plus, de fiecare data cand mergeam pe la dansa, tanti Eugenia sparge nuci. Dumnezeu i-a dat nuci cu sacii si de lucru cat cuprinde, sa nu-i fie urat. Se plangea ca n-are insa cui sa le dea, doar la maicutele de jos de la Manastire, si ca uneori o nepoata o mai ajuta, ia samburele de nuca si-l duce la Alba la ceva cofetarie, dar din banii primiti o buna parte se duc pe biletul de autobuz si-n rest, mai raman cativa pe care-i imparte. Si fiindca la cat e de mandra n-ar fi acceptat in ruptul capului sa-i facem noi ceramica doar asa, ne-a venit ideea: kilogramul de nuca e cam 15 Ron, asa ca i-am propus lui tanti Eugenia sa stranga samburii ca ii cumparam noi, iar de contravaloarea lor ii facem noi ceramica.. Astfel, i-am explicat ca daca strange 10 kg miez de nuca, iese fix cat e poza in ceramica, noi ne ocupam de toate detaliile si o sa coboram noi nucile la vale. Sambata trecuta primesc un telefon:
„Doamne-ajuta, de la Fata Pietrii, pun jos telefonu’, suna tu draguta ca pentru mine-i tare scump!” Zis si facut. La celalalt fir, tanti Eugenia! Ii promisesem ca atunci cand da zapada mergem din nou pe ea, iarea atat a asteptat! „Drajii mamii, asa va astept... nu stiti voi, numa haidati ca-i zapada, de cand o dat Dumnezeu tot la voi mi-i gandu, c-ati promis!”. Apoi rusinata ma intreaba daca mai stiu de propunerea cu nucile. Ii confirm ca binenteles, ca de 2-3 zile am si scos ceramica si chiar ne planuisem sa mergem pe la dumneaei. Se bucura ca un prunc dar apoi se tempereaza si-mi zice grav „da stii, io toata iarna am tot spart si adunat, si-acum in loc de 10 kg, s-au starns mai bine de 20! Ma mai puteti ajuta?”. O linistesc ca da si ca in curand o sa ne revedem, dar in cap rotitele deja se invart.. Inchid si ma gandesc: 10 kg le mai imparteam noi pe la neamuri, dar peste 20 kg nu-i cum...si-n clipa urmatoare imi vine ideea: prietenii din CAR Universitar! Astea-s oameni de munte, nucile is energizante foarte bune, in plus se apropie Sarbatorile, iar daca mana de la mana se aduna doritorii, atunci chiar am putea sa luam toate nucile si sa o ajutam pe sarmana femeie. Zis si facut, un simplu mail pe grup, si raspunsurile nu se mai opresc! „si eu vreau 2kg; si noi vrem 3!; Dia, mai ai nuci, caci copiilor mei le plac mult, vrem si noi 3 kg!” si uite asa, din grija de a ne scapa de kilogramele in plus s-au adunat doritori de peste 20 de kg! Asadar, pregatim rucsacii mari de tura, si speram doar ca ea sa fii estimat corect, sa aiba intr-adevar peste 20!
Povestea: Vremea nu e prea grozava, Bacovia asta mai nou se tine scai de mine cand ies din urban, dar totusi tura incepe cu o surpriza: cand ma schimbam, o veverita mi se perinda jucausa prin fata ochilor. Se ascunde intr-o scorbura, si camuflata acolo sta si ne urmareste. Noi o luam acasa pe carduri.

Urcusul e lejer, sufla vantul dar macar nu ploua, uneori se mai deschide si cerul, ba chiar apare la un moment dat si-un petic de albastru! Dam de primele casute parasite, ne amintim ca avem poze din fiecare anotimp, si ne bucuram sa le imortalizam si-n straie de iarna, chiar daca par mai sobre si sarace.

Ma opresc langa un copac familiar, il salut si-l trag in chip, apoi imi zambesc in sine si merg mai departe.

Casutele... vecine abandonate, se indarjesc sa mai reziste parca inca un an.

Totul e neclintit, doar prezenta lui Dan le mai anima. Incep sa latre cainii, noi ne amuzam, stim ca astfel duc vestea lui tanti Eugenia si vecinului ca ne apropiem, prin alarmele lor neobosite.

Mai incolo dam de-un chip familiar, vecinul lui tanti Eugenia, care ne intampina cu „Dumnezeu sa va tie!” si ne spune ca el i-a imprumutat vecinei cantarul, caci al dumneaei i l-au furat ceva tigani asta toamna.

Dam binete, schimbam 2-3 fraze si ne grabim apoi spre casuta mult visata! Tanti Eugenia ne intampina cu bratele deschise, ne saruta pe frunte si ne pofteste inauntru.
Nici nu ne lasa bine sa ne tragem sufletul si dezbracam de haine ca ea deja asterne ‚masa’...Eram convinsa ca nici de data asta nu scapam, dar la fel de sigura eram ca de dimineata se va agita saracuta sa tina mancarea calda pe soba ei, sa fie „tumna buna” pe cand ajungem. N-o refuz, fiindca sincer, ‚mazare batuta’ (adica fasole frecata) sau tocanite ca la dumneaei n-am mancat nici la mama acasa! Mancarea ei e mereu rupta din rai, de post... dar are un gust dumnezeiesc.

Sosul din rosii de munte tomnatice, dulci, e atat de aromat incat ar putea da clasa cu el oricarui restaurant, si pe cuvant ca nu exagerez! Mancam, povestim, ne zambim. Ea ofteaza satisfacuta, si-n rastimpuri tot zice „vai drajii mamii, am crezut ca nu mai dati pe’aici odata!”. Scoatem si noi cateva alimente ce le-am carat pana sus, stim ca tine tot postul si-atunci in afara de paine,usturoi si cartofi ea nu prea are cu ce sa varieze. Se cruceste pentru niste bunatati marunte, insista sa ni le plateasca, eu insist ca sunt de 8 martie si darurile nu se platesc, ca e pacat la bunul Dumnezeu. Intr-un final accepta cu greu, dar mintea ei coace. Isi framanta mainile, ne tot roaga sa hodinim la ea ‚pana duminica batar’ , ca-i lung drumul si asa i-am zis candva, ca o sa ramanem o data si peste noapte..Ne pare rau sa o refuzam, dar ii promitem ca nu va mai trece mult si ne-om tine de cuvant! Blestem in gand scoala si slujba care ne obliga sa revenim in aceeasi zi la civilizatie, dar imi alung supararea caci stiu ca nu-i buna, si-mi propun sa ma bucur de dragul ei fie si doar pentru cateva ore.
O-ntreb de sanatate, si-mi spune ca o dor spatele, ca a tot spart la nuci „batale-ar zmeii” ca sa adune ‚cateva’. Cateva, adica tocmai peste 24 de kg! Asa ca, ne invita in camera alaturata sa i le admiram si sa le cantarim.

Insista ca musai sa „punem sa fie bine, sa nu suparam prietenii ce-o ajuta, sa fie cu plus”. Vrem sa ii platim pe loc, ca cine stie cand mai revenim, ea nu prea e de-acord, dar o linistim ca la Cluj noi ne intelegem cu prietenii si ne recuperam partea. Nu prea are dansa valoarea banului, tinand cont ca ea coboara foarte rar in vale, si asta pana la Manastire de sarbatori , nu prea intelege de ce o solicit cu calculele mele, ca doar stie ca ‚cum zic eu ii bine’! Calculam cat costa nucile, scadem la insistentele ei ceramica...si ramane cu peste 2 milioane de lei. Ea tace mirata, cred ca nu-i vine sa creada ce e cu atata banet. ‚Doara ea nu cheltuie mai mult de 300-400 de mii bani vechi pe luna!’, pentru curent si cate o margarina sau alte necesare. Si-apoi, ultima data nepoata i-a vandut 10 kg de nuci la cofetarie si a primit in schimb 4 prajituri mari, din care a gustat si ea. Surad fericita, dupa calculul asta imi dau seama si ii spun ca banii acestia or sa ii ajunga pe urmatoarele 5 luni! Nu exagerez cand va spun, n-a zis nimic, dar am citit in ochii ei atata liniste, multumire sincera si admiratie. Desi numai ea stie cate nopti si zile de vineri (cand nu se lucra) a stat singura sa dezgheaoce miezul, iar 24 de kg nu e deloc putin! Ne mai da si o punga pentru noi, pe care ne pune sa-i promitem ca-i mancam noi ca ‚sa fim sanatosi’ si ca toti samburii i-a deschis cu Bunul Dumnezeu, dar pe aceia i-a pus separat cu gand drag de noi’. La asemenea vorba m-a lasat praf, toata folozofia si stiinta nu valoreaza uneori nimic pe langa simplitatea mesajului ei. Apoi umplem ochi rucsacii de 80 respectiv 55L, luam toate hainele pe noi in timp ce ea se tot mira speriata cum le-om cara la vale. O linistim ca la fel ca prietenii carora le ducem, asa umblam pe munte noi, ca suntem obisnuiti. Ochii ii sclipesc cand ii spun ca poate o sa venim data viitoare cu prietenii pe la ea, accepta bucuroasa. Ii vine ideea sa ne plateasca pentru ca-i caram nucile si benzina de drum, cu asta pune capacul comicului absurd, o conving ca daca o mai aud cu din astea nu ma mai duc pe la ea veci, si-atunci se opreste de tot!
Apoi ne pierdem in povesti, ea conduce discutia spre tinerete, ne spune ca atunci cand ‚o taie dorul’ scoate pozele, le mangaie si se uita la ele, apoi imi arata poza cu omul ei pe care l-a iubit enorm, si-mi spune ca n-a mai luat pe ea portul de atunci, de cand era fata. Imi dezvaluie rusinata ca inca il mai are, si ca de cand stie ca venim si l-a spalat si pregatit, doar-doar i-om mai face o poza si asa. Atata ne-a trebuit! Ce poate fi mai frumos decat in asemenea colt de rai, sa fii alaturi de cea mai draga bunica, iar ea sa mai si fie in portul ei traditional. Il scoate de sub perna, se vede ca l-a tot aranjat si intuiesc ca-n timpul ei liber s-a macinat mult cum sa ne spuna ca ea isi mai doreste o poza in hainele ei de fata.
O pozam cum putem mai bine, dar cred ca cele mai valoroase fotografii le-am facut cu sufletul! E extraordinar de frumoasa asa... ea accepta sa ramana in port o vreme, sa croseteze in timp ce povestim.

Ii spun ca si eu, cand merg acasa, in Maramuresul meu drag istoric, mereu ma imbrac de Paste si Craciun in portul strabun, care mi-e drag ca ochii din cap. Se mira si-apoi ma indeamna cu avant sa-l imbrac si pe-al ei, ca doar ‚ii de fata, nu de ea’...s-apoi sa ma traga ‚baietu’ asta in chip si pe mine asa. Radem noi bine, dar n-o refuzam. Azi ii umblam bucurosi in voie. Mi se pune un nod in gat cand incepe sa ma imbrace, exact asa se procedeaza in Maramu’... femeile varsnice le gatesc pe cele mai tinere.

Imi vine sa-i spun ca o iubesc, dar mi-e teama sa nu par ridicola, o mangai pe umar si ii spun totusi ca mi-e tare draga. Se minuneaza pe mine, isi aminteste de ea. Imi pune fuiorul in brate si incepe sa ma invete sa torc.

Cred ca nici in cele mai frumoase vise nu puteam sa am un Martie mai fericit. Fara sa stie... mi-a daruit cel mai frumos dar din acest an!
Ma mai duce si-afara, sa-mi fac poza si cu casuta, asa cum are si ea din tinerete, iar eu ii promit ca o sa ii aduc data viitoare si ei fotografia.

Intre timp se duce sa mai aduca un brat de cepe pe ideea „ridichea cea uriasa”. Nu putem sa refuzam, de data asta e foarte categorica: punga cu nucile noastre si ceapa e felul ei de-a ne multumi pentru ajutor.

Din pacate orele s-au scurs mult prea repede, as fi vrut sa se opreasca timpul si sa ne uite la ea, dar ceasul afurisit curgea cu nesimtire inainte. Incepuse sa se lase seara cand am mers sa-i pozam capritele si iedutul nascut tocmai in 1 martie!

Epilog: Ne-am luat cu greu ramas bun de la tanti Eugenia, ne-a imbratisat si binecuvantat cu un sarut apasat pe frunte. La plecare, desi am incercat sa glumim si i-am spus ca ne intoarcem atunci cand dau ciresii in floare, ea a ramas tacuta si cu ochii incetosati de lacrimi. E prea mandra sa se vaiete, dar tacerea ei a spus multe. Ne-a condus cu privirea si salutat din brat si inima, urandu-ne „sa mergem cu Dumnezeu inainte”.

Coborarea am facut-o pe crepuscul si-apoi pe intuneric, la frontale, dar zapada era buna si inimile atat de usoare incat nici nu mi-am dat seama cum in scurt timp am ajuns la manastirea Rameti, unde lasasem masina. Drumul spre casa l-am scurat pomenindu-o, admirand-o de pe card si minunandu-ma iar si iar cum poate sa-mi fie atat de draga aceasta femeie din creier de munte.Desi ajunsesem la Cluj, cu ochii mintii o aveam in continuare in fata pe tanti Eugenia, iar in inima nici nu mai are rost sa pomenesc; Nici de-mi era bunica nu cred ca puteam sa o indragesc mai mult!

text: Dia Somogyi
foto: Dia Somogyi, Dan Tautan

13 comentarii:

Razvan spunea...

minunat de frumos...numa pentru bucuria ei si merita sa ajungeti acolo...pacat ca nu puteti mai des, pacat ca astfel de oameni sunt sortiti sa traiasca singuri...

Anonim spunea...

Poate ca merita o astfel de singuratate daca poti sa te bucuri, chiar si pentru mult mai putin timp decat ti-ai dori, de prezenta si dragostea unor oameni asa faini!
Eugen

e-u-g-e-n spunea...

frumoasa poveste, frumos povestita, frumoase fotografii, frumoase suflete.
Cand mai intalnesc cate o peveste ca asta si oameni cu suflet bun si sensibil si indragostiti de natura, numai atunci mi se face dor de acasa.

Alin spunea...

Asta-i o poveste pentru suflet, si cati batrani nu sunt la fel in catunele uitate prin munti (si nu numai)...
E tristul adevar: satele romanesti mor incetul cu incetul.
Sa mai mergeti, si sa-i mai indrumati si pe altii la tanti Eugenia.
Bine-ti sede, Dia, in port popular :)

Marian spunea...

Frumoasa povestea ta.Pana la sfarsit sentimentele trezite de povestea ta s-au ridicat din inima si s-au pus in gat.Multumesc.Marian

Serban Razvan spunea...

Frumoasa poveste si frumoasa initiativa voastra! Am fost atat de impresionat incat am citit fara oprire articolul tau iar cand am terminat mi-am dat seama ca o sa intarzii la munca :)

Alexandru spunea...

Minunată istorisire.... eu fiind născut şi crescut la munte(în satul Ilieşti, din loc Întregalde) nu cred că mi-am dat seama până acum cât de mult pot aprecia unii oameni (care stau toată ziua în oraş) muntele, deşi şi eu de can am venit la liceu, mă bucur cand avem vacanţă sau am timp să merg acasă.
Aici un video cu satul Ilieşti:
http://www.youtube.com/watch?v=LaYWi3CGOLw
Sau o poză cu casa şi bunica mea: :D
http://dantautan.ro/Metaliferi/Dl_Geoagiului-Iliesti/pages/25Mai_poftiti_pe_la_noi.htm

micha spunea...

Admirabil din partea voastra, impresionant de simplu traiul acestei bunicute pe care foarte sensibil l-ai strecurat in cuvinte. Recunosc, asa ceva chiar nu am mai citit de mult timp! E frumos sa stii ca inca mai exista lucruri, fapte si obiceiuri care sa iti poata aduce liniste si zambet. Bravo!

cezar spunea...

Cred ca ai atins sufletul oricui cu cuvintele frumoase pe care le-ai gasit. Pentru satele de munte si oamenii care isi duc veacul acolo, ma intorc de oriunde in Romania. E simplitatea divina. Cred ca stiti cu totii versurile urmatoare: In oamenii de pe aici/E Dumnezeu pesemne/Cand ei incet, cu pasii mici/Aduc in casa lemne. Este esenta satelor pierdute. Asta inseamna sa gusti din plin viata chiar si in cel mai mic amanunt!!!
Cezar Partheniu

dia spunea...

Mai oameni buni si faini, ma bucur mult sa citesc ca vi-a cazut bine relatarea. Gestul nostru a fost infim pe langa sufletul acestei bunici minunate. Iar daca acolo in sulfetul vostru a tresarit ceva, inseamna ca nu suntem chiar o cauza pierduta, ca mai suntem Oameni, nu doar roboti urbani!
Ne mai auzim ;)

Radu spunea...

acum, ca are ceramica, ce o sa faca la anul cu nuca? dar peste doi ani? o sa ii aduceti in schimb margele, oglinzi, cruciulite, ca conchistadorii indienilor?

Anonim spunea...

Foarte frumosssssss and speachless

Adrian spunea...

frumoasa poveste...mi-a intrat la suflet...
Dia esti foarte tare in port popular...:)