joi, 7 octombrie 2010

AS-ul din maneca

Prolog:
Uneori cred cu tarie ca Sus se joaca niste carti a caror valeti, dame si regi suntem noi, iar miza e mare! Mai cred si ca o carte jucata prost poate fi salvata la final...dar mai ales, am incredere ca AS-ul din maneca se joaca exact la momentul potrivit!
Zic asta gandindu-ma la ’Cartea jucata’ intr-un plan aparent esuat: o saptamana prin Viena, Praga, Bratislava si imprejurimi alaturi de Dan, Marlene si Dl. Dinu Mititeanu. Dupa mai bine de 500 de km, hazardul ne-a determinat sa facem in aceeasi noapte cale intoarsa spre Cluj ... pe o platforma, caci Max -o data oprit- a refuzat sa mai fie reanimat. Pe drumul de intoarcere am considerat unanim ca nu merita sa sacrificam acest concediu mult dorit in comun, si-am refacut planul, apeland de aceasta data la bunavoita Muntelui.

AS-ul din maneca:
Astfel, dupa o dimineata de somn, o dupamasa de imortalizat un Cluj sangeriu la apus si o seara de refacut rucsacii, i-am pus cusma lui Loghi (‚box-ul Mititean’)si luni dimineata ne-am recuperat prietenii pe la 5. Astfel, am pornit in aceeasi formula spre Munte, curiosi sa descoperim frumusetea demult ravnita a Bucegilor Vestici. Am parcat si ne-am echipat dincolo de poarta unui satean din Poarta, care la ramas-bun ne-a indemnat sa scurtam pe poarta din spate. Am prins coama dealului Voinesti si am salutat Craii din vecini cu-un „pe foarte curand!”. Depresiunea Branului si-a confirmat inca o data farmecul aparte... si cum altfel sa fie, cand sta intre 2 munti carunti atat de frumosi!?
Si fiindca portia de ghinion se terminase in sambata plecarii spre Viena, am inteles in scurt timp ca balanta va compensa prin cateva surpize in lant, oferite rand pe rand, inadins parca pentru a-si individualiza aparitia!
Mai intai, tot glumind si povestind, m-am trezit cu o veche si draga companie - banda rosie, ce-si pusese in gand sa ne insoteasca pe parcursul intregii dupa-mese.
Apoi, culmea Clincea ni s-a dezvaluit exact cand soarele ne-o prezenta mai frumoasa cu umbre si lumini, transmitandu-mi adesea sentimentul unui deja-vu subtil: din anumite unghiuri semana cu Ciucasul, desi cunostinta cu el n-am facut decat prin fotografii si carti.


In saua Tiganesti, alta surpriza: tocmai cand incepuse vantul sa-si intre in drepturi si sa tulbure linistea inaltimilor ne-a iesit in cale Refugiul Tiganesti, proaspat construit, curat si ingrijit.

Am admirat din usa sa cateva minute plaiurile invecinate si-apoi am stricat proviziile adunate intr-o vatra de niste nesimtiti cu gandul de a-si face foc IN refugiu! M-am minunat o vreme, oare cata minte tre sa-ti lipseasca ca sa vrei sa-ti faci foc din lemne uscate si scanduri ramase in urma noii constructii?!?!
Tanara fiind vremea, ne-am pornit iarasi la drum, caci afara soarele isi reintra in drepturi, promitandu-i probabil cetii ca-i va da intaietate colo catre crepuscul.
Deasura ... nebunie nebuloasa! Daca initial doar niste cirusi timizi se perindau in bataia puternica a vantului inalt, trebuie sa recunosc ca pana s-a’nserat tot alte si alte familii, forme, densitati si nuante de voaluri ne-au determinat sa savuram incantati spectacolul norilor.

Iar daca in vazduh era nebunie, nici prin vai si creste spectacolul nu se lasa mai prejos, fiecare isi ondula ascutimile cu alte si alte contururi pronuntate.

Traversand pe sub Turnurile Tiganesti, nu o data am simtit emotia impletita cu entuziasmul!

Cea mai puternica surpriza am avut-o insa ‚inside myself’, caci mare mi-a fost mirarea sa realizez cat de dor imi fusese intre timp de Bucegi...dar nu orice dor, ci-un DOR de potecile-i singuratice si curate, de ubrele norilor profilate ca niste balauri pe crestele in asfintit... de compania unor prieteni dragi pe care i-as fi vrut aproape, dar pe care i-am dus prin gand si m-am rugat sa-i stiu din nou pe carari de munte!
Si-apoi, cum Doamne sa nu-mi amintesc emotionata de vorbele calde ale aceluiasi Om cu care acum 3 ani, legata in coarda prin Acele Morarului, ii ascultam muta destainuirile tremurate ... impartind un baton si dulceata, intre stanca, hau si-un curcubeu intens?!
Acelasi om isi astepta acum jumatatea, si avandu-i prifilati pe nori, m-am surprins sa retraiesc un flash urmat in scurt timp de un altul... asa incat m-am grabit sa-i imprim simultan in minte si pe card.


In apropierea Vf. Scara, Banda Rosie a’nceput sa-si adune suratele, intelese parca dinainte sa mearga’mpreuna la sfat tocmai sus la Omu! Astfel, dinspre Ciubotea, banda rosie s-anfratit cu triungiul galben, si-n scurt timp dinspre Valea Gaura cu crucea rosie. Si fiindca prea erau toate calde, la iesirea din Turnurile Malaesti in creasta, au cules-o si pe surata mai rece: banda albastra. Si-uite asa, impreuna cu acestea, pe-un vant turbat si-o inserare cu ceata deasa, am dat „buna sara” la Omu, ne-am incalzit cu o ciorba si-un ceai... si-n scurt timp intr-o camera de la etaj, patru suflete impleteau visuri si mai apoi vise sub acelasi gemulet aburit.
A doua zi ne-am trezit inainte de 7 in speranta unui rasarit deasupra norilor, dar ceata si vantul ne-au taiat elanul si curentul din degetele pregatite pentru declansari. Am pornit totusi in tura, sperand ca pe parcurs fruntile Bucegilor se vor mai descreti. Si ca sa fim pusi complet la incercare, a inceput sa picure marunt, sa bata un vant tot mai neprietenos, astfel ca pana in Saua Batrana ne-am folosit pelerinele, ca sa tina piept jnepenisului incarcat cu picuri pe care l-am traversat. Cand incepusem sa ne udam am avut placuta surpriza sa dam iarasi de un refugiu nou (Refugiul Batrana)- geaman cu cel din saua Tiganesti. Timp de o ora ne-am indulcit cu fructe confiate, ne-am incalzit cu haine uscate si-am asteptat ca vantul sa mature ceata si norii ce ne-au tinut companie inca de dimineata. Si fiindca totul era ‚ca la carte’, cand ne-am decis sa plecam, deja vedeam franturi de albastru si ceata se ridicase treptat. Coborand prin abruptul Gutanului ne-am bucurat sa intalnim o noua fatza a Bucegilor, asemeni unei fete frumoase si luminoase, care in scurt timp ni s-a dezvelit complet, aratandu-si fustele verzi si bustul golas, in toata splendoarea.

Ma intorceam periodic sa-i admir frumusetea, ma tot minunam cat de bine seamana din aceasta perspectiva cu Craiasa, la poale cred ca brazii le vuiesc la fel, iar umerii si tamplele le sunt albe si pure! Din poiana Gutanului si mai apoi de la cabana silvica Bangaleasa am admirat apoi jocul de umbre si lumini dar mai ales noile ipostaze ale Abruptului Gutanului o data cu departarea de el.

De-aici ne-am imprietenit cu triunghiul albastru, care ne-a purtat pe la Stana din Gutan iar mai apoi, dincolo de o padurice superba (ce-si schimba timid haine cu cele de toamna) pana la Stana din Gaura.


Aici am facut ultimul popas, ne-am umplut recipientele cu apa pentru seara, am mai rontait ceva si alaturi de crucea rosie am inceput sa urcam surpinzatoarea Vale Gaura.
O alta surpriza a fost frumoasa Cascada Moara Dracului si chiar daca am admirat-o doar cateva minute, am inteles ca prezenta ei da un farmec aparte acestei vai nestiute pana atunci.

Urcusul a fost sustinut dar deosebit de frumos... cu pasaje de usoara catarare pe cabluri, trepte si prize pe stanci, radacini si iarba deopotriva...
Parcurgand pragurile glaciare si implicit cei aproximativ 1000m diferenta de nivel, am simtit nu doar cum castigam rapid in altitudine cat mai ales ca seara aceasta ne va oferi o alta surpirza- un spectacol la inaltime! Am scos iar aparatele, caci tangoul ultimelor raze de soare ce strapungeau plafonul cenusiu prea se cereau imprimate si pe carduri, nu doar in memorie!

Astfel, am admirat muti si avizi spectacolul ultimelor zvacniri de raze, duelul luminii cu intunericul intr-un crepuscul memorabil... si cu doi pasi mai in spate, o noua dar mereu consternanta perspectiva: Om-Munte!

Iesind in Saua Hornurilor vantul ne-a luat din nou in primire si ne-a impins tacuti pana pe Vf. Omu, unde dupa acelasi ceai aromat si cina...ne-am bucurat sa adormim inca o data in cea mai inalta cabana din tara.

A treia zi am dedicat-o coborarii, fiindca prognozele nu se aratau deloc incurajatoare. Accuweather anunta burnita si vant puternic, asa ca am decis s-o luam la pas spre vale, in cautarea unor locuri cu vreme mai buna. Totusi Vf. Omu ne-a pregatit ca despartire si imbiere spre „pe data viitoare” o fereastra de vizibilitate spre imprejurimi...si n-am putut sa raman imuna vazand cum altii isi serbeaza si saluta intr-un mod personal iubirea in fata Craiesei.

Rand pe rand, a soarele a’nceput sa scalde baia de nori intr-o alta de lumina, si-am ramas impresionata redescoperind o perspectiva uitata asupra vailor Malaiesti si Tiganesti.

Putin dupa varful Scara ne-am luat atat noi cat si triungiul galben bun-ramas de la banda rosie, continuand sa coboram impreuna (cu primul) pe Culmea Ciubotea spre Poarta.
Cerul a inceput din noua sa se-nchida, si-n coborarea ce-a urmat am fost cam privati de vizibilitate... Mi-am spus atunci inca o data ca poate acesta e modul Muntelui de a face mai usoara despartirea...


In aceeasi dupamasa, o data imbarcati in Loghi, am pornit spre Plaiul Foii, sperand din inima ca poate Cerul se va indura sa ne mai dea o zi cu vreme buna. Am montat corturile sub acoperisul lui Nea Vlad, si le-am pus pe o ploaie marunta, dar somnul a fost totusi extrem de odihnitor...astfel ca dimineata prima replica din conversatia cu dragii vecini a fost: „degeaba, ca si’n cort n-am dormit nicaeri mai fericita, si nici mai cald sau bine nu mi-a fost ca-n el!”
Vremea era tot mohorata, dar fiind acolo am preferat la propunerea Marlenei sa ne miscam cateva ore, facand o tura de suflet spre un loc absolut minunat si nesperat! Dupa un alt urcus sustinut si incurcat, ajunsi la destinatie am fost (inca o data) cel putin socata de frumusetea acestui munte deosebit! Desi am fost mai tot timpul invaluiti de ceata, in scurtele pasaje cu vizibilitate mi-a stat inima-n dinti! Aveam respiratia grea, cei dragi credeau ca mi se trage de la emotiile coborarii, dar astea se anulasera complet in fata unui ALTCEVA, inexplicabil. Eram cel putin tulburata si emotionata, si nici macar nu-mi doream sa explic starea ce ma incerca. Desi m-am despartit cu greu de acel univers marcant, am prins parca aripi iar coborarea mi s-a parut mult mai usoara si chiar nesperat de frumoasa si sigura! Ajunsi in vale, aveam adunata in mine parca toata energia din lume, si toata buna dispozitie mi s-a rasturnat peste pahar cand am dat de ultima si cea mai inedita surpriza: o familie imensa de ciuperci, care mai de care mai interesante, sangerii si pestrite.

Iar cata vreme unii nu se mai saturau sa le traga in chip, altora ‚ni s-a facut foame’ si pusi pe sotii am mai adaugat cascade de rasete si voie buna in timpul sedintei foto.


La ceas de-apus ne-am intalnit si povestit cu Nea Iosca, nu acelasi devenit celebru prin Iapa lui vopsita, ci-un altul, fierar, ce-si ducea veacul de singuratate cu ochii zilnic mangaiati de crestele Craiesei.

Epilog: ... Asa cum ziceam... pentru noi, de data aceasta nenorocul a fost intr-un final spre Bine, si toate surprizele Muntelui oferite ca daruri mi-au confirmat inca o data ca ‚AS-ul din maneca’ se joaca pentru unii EXACT la momentul potrivit!

Nu inteleg nici acum...cum se face si de ce fiecare tura pe munte devine intr-un fel sau altul marcanta printr-un ceva particular?!?... sincer cred ca desi ma mir de fiecare data, nu-mi doresc sa gasesc cu adevarat raspunsul, poate fiindca tocmai taina din pacea inaltimilor perpetueaza aceasta stare de fapt, facandu-ma sa tanjesc dupa ea, sa mi-o doresc si sa revin iar si iar, ca inspre cel mai dorit DAR.


Text si Foto: Dia Somogyi

4 comentarii:

Anonim spunea...

O mica precizare, nea Iosca nu e fierar, ci producator de mangal.

Falvo spunea...

Buna ziua, dorim sa va facem o propunere comerciala! Daca sunteti interesat trimiteti un e-mail la office@falvorotarybids.ro.

Silvique_ms spunea...

Absolut superbe fotografiile. :)

Mircea Ordean spunea...

Tare frumoase pozele!

Altminteri:
"Prolog:
Uneori cred cu tarie ca Sus se joaca niste carti a caror valeti, dame si regi suntem noi, iar miza e mare! Mai cred si ca o carte jucata prost poate fi salvata la final...dar mai ales, am incredere ca AS-ul din maneca se joaca exact la momentul potrivit!"
Cred că dacă El nu ar lăsa iluzia că se poate scăpa turma nici nu ne-am mai obosi să ne plimbăm prin Viaţă... Aşa, PreaÎnaltul ne plimbă precum morcovul pe un anumit animal de tracţiune...