duminică, 24 octombrie 2010

Ceahlăul între două anotimpuri

“Bătrînul Ceahlău se înalţă şi el încet, tăcut şi semeţ din marea de ceţuri retrasă tot mai adînc în văile din jur. Pe fruntea lui brăzdată se odihnesc astfel primele raze ale soarelui, ieşit din abureala dimineţii, trezind la viaţă toată firea. De neuitat vor rămîne în amintire turiştilor care au urcat pe Ceahlău răsăritul şi asfinţitul soarelui. Complet izolat de ceilalţi munţi, Ceahlăul domină de jur împrejur întreaga zare. Scrutînd zarea, te umpli de măreţie, ţi se pare că întreaga fiinţă capătă forţe noi trase din seva bătrînului Ceahlău, această cetate străveche şi mîndră.
Parcă niciunde, ca pe Ceahlău, tabloul vegetaţiei bogate pe timpul verii nu are atîta armonie, cum niciunde ca pe Ceahlău, toamna nu întîlneşti o simfonie mai amplă a nuanţelor ei specifice. La poale, pădurile de fag foşnesc în rugina de toamnă, în timp ce sus, pe Poliţe şi în balcoanele de pe abruptul Ocolaşului Mic, crinii se pregătesc pentru marea sărbătoare a culorilor. In acele zile Ceahlăul înfloreşte, parcă se împodobeşte pentru ultima oară înainte de sosirea zăpezilor.”

Gh. Iacomi


Participanti (18): Alina, Marian, Aghi, Dragoş, d-l Dinu, Marlene, Ioana, Lori, Ibi, Andrei, Eva, Cătălin, Mirela, Ştefan, Serghey, Cătălina, Titus, Paul (până vineri), Remus (de vineri)."


Joi 21.10.2010
Doua grupuri (2x2 masini) venite pe trasee diferite, prin Toplita-Durau si Gheorghieni-Bicaz, plus subsemnatul venit de la Pascani. Intalnire tarzie in noapte, undeva pe drumul care leaga Duraul de Izvorul Muntelui, in apropierea jonctiunii marcajelor punct albastru (cab Izv.Muntelui – Curmatura Lutul Rosu) si banda albastra (Izvorul Alb – Chica Baicului – Cab. Dochia). Lasam masinile in marginea drumului si la lumina frontalelor incepem urcusul sustinut pe Piciorul Rachitis. Acesta ne conduce dupa cca 2 1/2 ore la cabana Dochia, unde ajungem pe la 0:30. Aici nimerim in plina iarna: ceata, vant si binisor sub zero grade (vreo -8 ca sa fiu mai exact). Cu toate acestea o buna parte dintre noi abandoneaza caldura adapostului oferit de cabana si prefera sa-si instaleze cortul in camparea amenajata mai jos, la 5 min de mers. Fiind extra sezon beneficiem de reducere 100% :), altfel costa 10RON/cort/noapte.

Vineri 22.10.2010
Pe la 7:30 scot nasul din cort dar vremea nu e deloc cum ma asteptam. Aceiasi ceata laptoasa ne inconjoara. Oare sa fi fost gresita prognoza care anunta cer senin? Se pare ca mai avem totusi ceva sperante, fiindca din cand in cand sub noi se deschid prin ceata culoare din care razbate o lumina galbuie, semn ca soarele incearca sa-si intre in drepturi.
Pe la 9:00 ne adunam si cu cei care au dormit in cabana si o luam spre Piatra Sura, zona careia i-a fost dedicata ziua de azi. Pe masura ce parcurgem platoul, in drum spre Jgheabul lui Voda, ceata se mai risipeste din cand in cand. Astfel Piatra Ciobanului si impozanta piramida a varfului Toaca, desi ascunse dupa falduri alburii isi pot etala frumusetile. La inceput, coborarea pe jgheab se face tot sub amenintarea cetii dar apoi vremea isi aduce aminte ca prognoza era foarte buna si se conformeaza. Ajungem curand in saua “La Palarie”, loc de unde admiram Gardul Stanilelor (pe langa care tocmai am trecut) si impozantul perete al Ocolasului Mare. Continuam coboarea prin padure pe marcajul banda albastra pana intersectia acestuia cu drumul forestier ce vine dinspre Stanile. Aici il parasim in favoarea drumul larg, ce ne coboara usor, unduind peste cateva jgeaburi care coboara abrupt de sub peretii Ocolasului Mare, catre Poienile Stanilelor.
Ajunsi in dreptul Pietrei Sure il parasim si o luam direct prin poiana catre extremitatea nordica a acesteia.
Incepem urcusul anevoios printre brazii desi catre creasta zimtata de deasupra. Ajunsi aici suntem rasplatiti cu panorama abruptului sudic al Ocolasului Mare. Sub acesta se afla peretii Stanilelor Mari si Mici iar spre dreapta Jgheabul lui Marcoci, Coltii Mistretului si departe, profilat pe cer, Turnul lui Budu.
Ne continuam tura trecand peste zone abrupte dar impadurite, mici creste stancoase, brane si hornuri inguste. Un prim jgheab, scrut dar bine strans intre crestele sure si ascutite, ne aduce in apropierea seii Ciungilor, punct in care parasim creasta si incepem coborarea pe celalalt versant catre Poiana Pietrei Sure. Locuri salbatice, rar calcate de pas omenesc. Umblam mai mult pe hatase folosite de animale, trecand peste trunchiurile doborate de vant sau de batranete. Poiana ne intampina raze de soare si cu alta fata a Pietrei Sure, o fata brazdata de creste ascutite din ale caror strungi coboara jgheaburi adanci. Nici nu zici ca esti intr-o zona de conglomerate, care au de obicei forme mai rotunjite. Trandavim cateva minute, mancam si apoi ne intreptam pasii catre Bistra Mica, paraul ce taie flancul sudic al Peietrei Sure. Acesta formeaza in amonte un sector ingust de chei, foarte frumos dar nu prea imbietor la temperaturile care nu-s cu mult peste zero nici macar acum pe soare si in miezul zilei. Asa ca trecem la planul B. Dupa ce ne reimprospatam proviziile de apa din Chisa Babei, micul izvor ce tasneste din stanca, mai mergem doar putin de-a lungul paraului si apoi o cotim catre stanga incepand urcusul catre Jheabul Turnului. Acesta se prezinta cu un gazon aproape impecabil, aproape ca un teren de fotbal, dar inclinat la 45 de grade. Luptand din greu cu panta, dupa cca o ora ajungem iar in creasta Pietrei Sure, intr-o zona framantata unde-si au obarsia alte doua jgheaburi care coboara catre adancurile intunecate ale cheilor.
Dupa ce ne cocotam pe varfurile a doua din crestele inconjuratoare pentru a admira abrupturile de sub noi, revenim in Saua Ciungilor dar din directia opusa.
De aici o luam drept in jos, catre poaina, pe un teren devenit deja familiar: poteca ioc, padure deasa si neatinsa de mana de om, pante abrupte. Iesim in sfarsit la lumina, in apropierea schitului. Aici ne luam ramas bun de la Paul, care trebuie sa plece acasa, spre Bacau. Cum timpul cursese mai repede deact am fi vrut si picioarele noastre cam resimteau urcusurile anterioare, am renuntat de a mai merge catre Turnul lui Budu pentru a urca pe unul din jgheaburile ce-l marginesc. Asa ca am taiat-o direct catre drumul forestier si am facut cale-ntoarsa pe acelasi traseu ca cel de dimineata. Apusul ne-a prins urcand spre saua “La Palarie” iar pe platou lumina lunii a facut aproape inutila lumina frontalelor.










Sambata 23.10.2010
Dupa o noapte ceva mai calduroasa (doar -6 grade) si un somn odihnitor pe la ora 8:30 ne regrupam iar la cabana. De data asta o luam catre Piatra cu Apa, pe traseul parcurs noaptea in urcare. In plus avem un nou companion, o catea “navetista” pe care o intalnisem si-n Izvor in prima noapte. Parca e mai frumos acum si nu mai e nici asa de inclinat (zic unii). Sub Calugari (gruparea de stanci care atrage privirile ca un magnet de sus, de la Dochia) deviem putin spre Camera Patrata, apoi revenim in poteca si coboram intins pana la Piatra cu Apa. Putin mai jos parasim marcajul pentru a intra pe drumul Tutuienilor, veche poteca folosita de ciobanii care-si purtau candva oile pe aici. Acum a mai ramas doar amintirea lor si numele date unora din Politele cu Crini (Polita lui Cozma, Polita lui Parhan, Polita lui Pruna). Am intrat in imparatia zadelor sau a crinilor - cum li se mai zice pe aici – singurul conifer cu frunze cazatoare de la noi din tara. Acum sunt imbracati in mantia de toamna, de un galben pai, culoare accentuata de razele de soare. Ajungem in curand pe Polita Cremenis, unde de pe marginea abruptului putem admira potcoava stancoasa a Fundului Ghedeonului. Nu putem parasi zona fara sa poposim si pe Turnul Caldarusei. Un mic horn stancos, o creasta ingusta, o strunga ce necesita ajutorul corzii si iata-ne ajunsi pe varf. Sub noi genunea se deschide adanc catre Jgheabul Fundari iar vis-à-vis se inalta mandre o sumedenie de creste, care mai de care mai frumoase si mai zimtate: Creasta Ascutita, Creasta cu Pinteni, Creasta Comorilor.
De aici drumul nostru continua, trecand pe la obarsia mai multor jgheaburi din zona, descriind o bucla larga, pentru a ajunge in Poiana Tutuienilor, unde era candva si o stana.
Facem un scurt popas inainte de a schimba decorul. Intram iar in padure si ne indreptam catre Polita Caprioarei, polita ce strajuieste jgheabul cu acelasi nume. Aruncam de aici o ultima privire spre Fundul Ghedeonului si apoi pornim pe marginea abruptului catre scocul inerbat al jgheabului. Desi parea “fioros” de pe polita, privit mai de aproape parca se mai imblanzeste dar oricum locurile umbrite si cu ceva petice de zapada, ma fac sa abandonez ideea initiala de a cobora jos catre brane. Asa ca ramanem pe marginea abruptului, ce apartine din acest punct de Ocolasul Mic. Dupa alte 20 de minute petrecute prin desisul brazilor, ajungem in sfarsit la mult asteptatul (de unii) popas pentru masa de pranz. Si pentru a imbina utilul cu placutul, il facem pe varful Afinis, varf ce strajuieste Jgheabul Armenilor, unul din cele mai frumoase jgheaburi din masiv. Departe, mult sub noi patru mogaldete stau ca furnicile la soare pe Polita lui Calistru. La cabana am identificat impricinatii ca fiind patru membri HPM Iasi, in frunte cu Marius un mai vechi prieten si umblator intr-ale muntelui. Un ciopor de capre negre isi face si el veacul pe branele insorite de sub noi.
Ne urnim cu greu din locurile astea frumoase si pornim catre Poiana Ocolasului Mic, unde mai adastam putin la bancuta de langa izvor. Apoi inaltimile ne cheama iar si pornim pe sub pereti impunatori de stanca catre vechea noastra cunostinta saua “La Palarie”. Parca am fi in Dolomiti, spune cineva si nu e prea departe de adevar. De aici locurile sunt deja cunoscute, asa ca program de voie. Unii raman la pozat, altii o iau catre Toaca si cativa, carora le cam scartaie incheieturile sau trebuie sa-si oblojeasca picioarele, o iau catre cabana.
Cei care au urcat pe Toaca nu au regretat si au putut sa-si scalde ochii si sufletul in lumina apusului ce se cernea peste Culmea Hotarelor, Piatra Ciobanului si Panaghia. Ba chiar s-a putut vedea si piramida facuta de umbra varfului peste lac. Iar ca sa fie totul perfect, atunci cand soarele s-a dus la culcare, cerul parca a luat foc!
Ca de ultima seara, ne-am strans cu totii la cabana, unde am mai stat de povesti si am depanat amintiri pana le la 22. Apoi rand pe rand, am luat-o catre dormitorul nostru, mangaiat de razele lunii.













Duminica 24.10.2010
Ultima zi… De dimineata au inceput despartirile. Stefan, Mirela si Catalina au coborat direct pe Lutul Rosu pentru ca aveau probleme cu masina. Restul am luat-o pe banda rosie care duce la Claile lui Miron . Ne-am luat la revedere de la Coloana Dorica si Ocolasul Mare, am mai aruncat o ultima privire roata de pe varful Ocolasului Mic si apoi am inceput coborarea abrupta pe langa Clai pana in Poiana Maicilor. Aici un ultim popas, cu ochii spre abruptul Ocolasului Mic care-si etala in toata splendoarea branele si jgheaburile cel strabat. Cu siguranta o sa avem ce face si data viitoare!
Dupa nicio ora din poiana iata-ne ajunsi jos la cabana. Remus, ia soferii si-i duce pana la masinile lasate sus pe Lutul Rosu. Revenim la baza, imbarcarea si fiecare catre casa. Unii mai grabiti o iau direct catre Cluj, altii cu gandul inca de sus de la Dochia la mici si gratar, mai fac o halta inainte de Chei, pe drumul Laposului, unde trei caserole cu mici sfaraie de zor pe jaratec inainte de a se “topi”.








In incheiere ce pot sa zic … Pacat ca a fost asa de scurt!
Au fost trei zile minunate, alaturi de oameni pe masura.

Poze: Aghi, Eva, Catalin, Paul, Titus
Text: Titus Hen

4 comentarii:

callisto spunea...

buni micii, si faina compania

veva spunea...

Excelenta tura, relatarea pe masura! Citind-o, am retrait bucuria celor trei zile.

Aghiutză spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Aghiutză spunea...

Hm... tura nemaipomenita...cu niste locuri frumoase si accesibile, ascunse in spatele unor brazi cazuti/jgheaburi salbatice si jnepeni biciuitori :D...