marți, 9 noiembrie 2010

Padure, padure nebuna I

Al treilea weekend din octombrie ne-a purtat pasii prin imprejurimile Intregaldei, pe culmi deja cunoscute dar cu variante de intoarcere conform principiului diversificarii.
Dincolo de prognozele meteo satisfacatoare, dimineata primei zile ne-a confirmat insa inceputul unei ture superbe. Nici n-am iesit bine din Cluj c-am fost martorii unui incendiu de proportii, un cer incins in flacari ce se metamorfoza de la un minut la altul, sub semnul unui rasarit impecabil.
Si fiindca nu e prima data cand suntem rasfatati n-am putut ramane pasivi, asa ca ne-am oprit sa raspundem Providentei ‚Buna dimineata’ prin cateva declansari, dupa care am prins drumul spre frumusetile Intregaldei.


Si fiindca nu stiu cum, dar ‚taramul Galdelor’ mi-a fost mereu o balanta grea intre Trascau si Metaliferi, am decis iarasi sa nu aleg intre doua doruri, ci sa le impac pe ambele in 2 zile consecutive.
Nu, nu am de gand sa descriu itinerarul parcurs, fiindca cele 2 zile sunt povestea oricarei paduri, a fiecarei frunze leganate in ultimul vals ...e fara doar si poate povestea tuturor cararilor uitate si-a vremilor apuse din Apuseni!
Asa ca de aceasta data nu voi reda traseul, ci voi imparti cu voi crampeie de amintiri, lasandu-va pe fiecare sa impletiti propria poveste... dupa placul inimii.

Prima zi am dedicat-o Trascaului, poate fiindca el a fost oarecum ‚prima iubire’.
...O culme de deal cu-un urcus sustinut, ce te ridica in ritmuri de serenade latrate departe de civilizatie, spre linistea inaltimilor. Capitele stau aliniate intr-un veritabil semicerc pe buza dealului, lasandu-mi impresia ca stau la taclale. In spate, foioasele le canta cu jale, si mii de branduse tomnatice imprastiate se incapataneaza sa-nfrunte bruma.


5 minute, acelasi cer, pe pamant se deschid 2 perspective: solitudine versus armata ingramadita. Primul sta singur, parasit si certat cu vantul ce-l dezbraca parca prea devreme, se incapataneaza sa-si mai pastreze macar poalele pentru o vreme!

Armata sta frumos aliniata, admirandu-si tineretea si intrecandu-si in lumina diminetii umbrele inaltimilor individuale.

Un labirint al harniciei, al tonurilor de ruginiu, si de ce nu... un slalom al lunecacioaselor in iarna ce vine


‚Aceeasi Marie, cu aceeasi palarie (uzata)”...viziunea insa face diferenta! Lait-motivul casutei de paie, dar nici acum nu stiu cum mi s-a parut mai fotogenica: profilata pe cer, sau intr-o perspectiva mai umana- cu vedere spre suratele din dealul vecin !?!



Vointa, incapatanarea in lupta cu moartea...conform versului „cu viata pe moarte calcand”! Delicata sau ruginita, ambele poarta in dinti povestea unor vieti mult prea scurte... Iar tu -ca trecator, n-ai voie sa treci nepasator, fara sa le privesti, sa le mangai macar cu privirea, sa le arati compasiunea si admiratia ta!


Din acelasi ciclu, privesc aceeasi lectie a vietii si mortii... de data aceasta in rolul inversat... „cu moartea pe curgerea vietii, plutind”.
Aici, la acest izvor, am impletit uimirea cu reculegerea, impacarea cu zbuciumul, dorinta si recunostinta, asumate pentru un colt abia descoperit...dar de care mi s-a facut un dor ciudat de teribil inca inainte sa il parasesc.


Cand sa te ia melancolia, Muntele are grija sa-ti dea cu lingurita si portia de optimism! Petic de harnicie, de existenta si continuitate. Chiote vesele de prunci, amintiri dragi cu acestia, imaginea chipurilor cand le ducem fotografiile din turele trecute si zambetul lor atat de pretios, sincer si dezinteresat! Aici, da...AICI am vazut intr-o primavara probabil cea mai frumoasa exemplificare a celor 3 crai din poveste, calare pe un armasar.


„Padure..padure nebuna... /In fiecare noapte cu luna/Voi rataci fara tinta, agale /Ca o frunza manata de vant pe potecile tale.”...ii fredonam, pana cand brusc m-am oprit langa Dan. Mi-a facut semn si pentru cateva minute ne-am propus din priviri sa tacem impreuna, umar langa umar, s’ascultam cel mai sacru cant de jale, al trecerii atat de fragile in nefiinta.
,


Maximul uimirii l-am atins la umbra celor 2 ingemanati prin fosnet si culoare dar instrainati prin culmi diferite.
Le-am multumit pentru binecuvantarea de-ai gasi in flacari si le-am recunoscut ca sunt cel mai viu exemplu ca tainele toamnei se simt, nu se rostesc!
N-am plecat fara sa leg soptit un juramant (...) si-o promisiune: cum ca-n primavara ce vine voi fi iarasi la umbra lor, sa le admir frunzisul fraged, si verdele dureros de crud.



Un alt drum prin padure, o inchisoare a umbrelor batranilor fagi profilate pe covorul intins la gleznele noastre, descoperind o belvedere noua, inedita, spre Cheile Rametilor

dar mai ales spre dragile Chei ale Manastirii, ce-ascund pe partea cealalta, in causul lor un suflet tare drag (...)


La ceas de apus, o alta perspectiva asupra Pietrii Cetii, amintirea unei primaveri si a unei veri alaturi de prieteni faini. Retrairea unor clipe de cumpana, a fortarii propriilor limite, dar mai ales bucuria reusitei de a transforma imposibilul in posibil si ulterior chiar in reusita.

Pe el... puiul de mesteacan, exilat probabil din cauza invidiei fratilor golasi, l-am simtit ca un magnet al optimismului si echilibrului interior, o flacara nestinsa a sperantei si mai ales o pofta teribila de viata in ciuda oricarui obstacol.


A doua zi- petrecuta in bratele Metaliferilor- nu ma pot decide daca a intrecut-o sau nu prin frumusete sau bucurie pe prima! Am sa va las pe voi sa decideti asta. Luand insa si daruind cu lingurita,am sa inchei printr-un simplu... va urma! (ca sa pastrez gustul placut al fiecarei zile in parte)
Pe foarte curand!

Dia

Foto si text: Dia Somogyi

Un comentariu:

boreal2007 spunea...

Felicitari pentru fotografii! Sunt minunate.