miercuri, 1 decembrie 2010

Retezat preţios (12 – 14 August 2010)

Nimeni si nimic nu putea să prezică cele întâmplate în aceste 3 zile ... ni le doream atât de mult şi de demult încât nu mai vroiam să amânăm nici o zi. Aveam un dor aşa de mare, eu poate mai mult decât Mircea, in special pentru că Retezatul mi-a fost mereu la suflet şi deşi l-am cam neglijat (a trecut un an de la ultima vedere), acum aveam să ne revanşăm - cu atât mai mult cu cât îmi tresărea inima la gândul de a vedea Muntele verde.

Reuşim, pe ultima sută de metri, să ne luăm liber de la servici chiar în mijlocul săptămânii şi miercuri la ora 6 eram amândoi acasă pregătind rucsacii şi la aceeaşi oră, dimineaţa, eram în picioare, pregatiti pentru aventura.

Pornim la drum cu speranţe mari, căci vremea e bună, iar Perseidele ne vor oferi un spectacol rar şi strălucitor pe scena cerului, un motiv în plus să ne dorim a savura partea artistică a turei alături de Zănoaga. Timp avem destul, nu-i nici o grabă, ne permitem câteva opriri scurte pentru a fotografia imprejurimile. Ţara Haţegului te vrăjeşte cu diversitatea peisajelor şi explozia de verde! Până să-ţi dai seama, mintea ta zburdă prin toate acele locuri pe care le memorezi cu privirea, iar următorul concediu ţi-e deja plănuit.

Trecem barajul Tomeasa de la lacul Gura Apei şi parcăm maşina lângă barieră, dincolo de care ne începe aventura. Întâlnim o familie cu bagaje mici, care aveau acelaşi obiectiv, Lacul Zănoaga, dar cu întoarcere în aceeaşi zi. Le explicăm că vor avea nevoie de mai mult timp să facă asta, diferenţa de nivel fiind destul de mare, si ca se vor întoarce pe-nserat.

Pornim. Înaintând pe drumul forestier, ceva în frunzişul din dreapta îmi atrage atenţia. Cu coada ochiului văd nişte puncte roşii care rămân în urmă. Mă opresc şi privesc atent. Zmeurăăă! Şi cât de multăăăă! Cât de mare şi de coaptă! Mmm! Înfulec cu poftă cam tot ce găsesc, Mircea merge mai departe, „- Avem un traseu de făcut, nu mai pierde timpu’. Tre să fim atenţi unde e marcajul spre stânga.” Pentru câteva secunde îmi piere zâmbetul de pe buze, dar ştiu că nu-i nici o grabă; iau în pumn câteva dintre fructele delicioase şi aromate şi i le-ntind. Le gustă c-o oarecare reţinere, dar în clipa în care i se topesc de cerul gurii, muşchii feţei i se detensionează şi dă atac la desertul lui moş Martin. Ma opresc brusc; mi-a atras atenţia o bufniţă care în loc să fie în copac, e pe jos, întinsă pe spate si fără suflare ...

Mergem, mâncăm, mergem, mâncăm şi uităm de noi până ne trezim, pentru câteva momente, din beţia aromelor şi realizăm că, probabil, am depasit intrarea pe marcaj. Stânga-mprejur şi cu ochii-n toate direcţiile. Ne intoarcem cateva sute de metri si găsim sageata de direcţionare spre traseul nostru CA care intră în pădure. Se vedea foarte bine deşi era parţial acoperita de frunziş, dar noi, cum aveam ochii ocupaţi cu zmeura, l-am omis. Lăcomia se pedepseşte :-)

Intrăm pe traseu, iar in padure, umbră, răcoare si panta mare. Urcăm încet prin jocul de lumini şi umbre. Privesc des spre cer căci frunzele adie uşor şi am impresia că soarele cerne bulgari aurii în dansul lor. Mergem ce mergem şi facem un mic popas de realimentare după care ne continuăm urcarea printre multele urechiuşe (gălbiori) şi muscăriţe (Amanita muscaria).

Recunoaştem micul grup de 3 întâlnit la bariera, acum in coborare; schimbăm câteva cuvinte şi ne urăm drum bun. Ieşim din pădure (unde soarele incepe sa-si arunce fără milă razele fierbinţi spre noi), lăsăm rucsacii şi ne-ntindem pe iarba moale şi caldă la o doză naturală de vitamina D.

Continuăm spre Vf. Lăpuşnicul Mic, Vf. Zlata unde stăm la poveşti câteva minute cu o ciobăniţă prietenoasă dornică de a schimba câteva vorbe cu trecătorii şi apoi ajungem pe Platoul Radeş-Zlata de unde aruncăm o privire spre Tăul Spurcat şi Lacul Zănoguţa. Vântul ne răcoreşte bine, aşa că ne punem picioarele în mişcare. Salutăm căluţii chipeşi care, curioşi, ne urmăresc cu privirea. În sfârşit facem cunoştinţă cu Zănoaga şi stăm pentru câteva minute bune admirând-o.

Coborâm că n-avem ce face, ştim că nu se poate campa în altă parte decât lângă lac. La cabană, petrecăreţii şi glumeţii în echipamente scumpe, ascultau doine din fluierul unui cioban, care ne asigură că putem bea apă direct din lac că oile nu ajung acolo ...

"Buna apa din lac, de baut?"
"Salvamont: Buna, cum sa nu, beti linistiti!"
"Da bea tu ...", imi zic in gand, sa-ti colcăie tie parazitii prin maţe.

Ne explică unde e izvorul „amenajat cu bolovani” şi suntem lăsaţi să ne instalăm cortul pe un platou în spatele cabanei „numa’ s-aveţi grijă la rahatu’ de măgar” şi dacă totuşi călcăm în vreunu’ „nu-i nimic, că-i călduţ” ni se spune. Speram sa nu avem niciodata nevoie de salvamont, cel putin nu de-astia ......

Punem cortul, mergem după apă şi aşteptăm cu nerăbdare orele târzii ale nopţii ca să admirăm spectacolul nocturn. Între timp mai apar doi tineri care campeaza in apropiere, iar măgăruşii tupeişti îşi fac prezenţa. Într-un final vine şi nea Ene (pe la gene,) iar după vreo două ore ne trezim să admiram cerul. Vizibilitatea nu e prea bună, aşa că ne facem o supă, urmată de înca o oră de somn. La a doua trezire cerul e acoperit de nori si tunete; nici o şansă la Perseide, asa ca ... la somn !

Vineri dimineaţă soarele ne surâde, iar măgăruşii ne urează bună dimineaţa la uşa cortului. Până strângem lucrurile norii câştigă teren; ne luăm rămas bun de la vecini şi gazde şi urmăm punctul roşu spre următoarea destinaţie, Lacul Bucura.

Ajunşi în creastă începe vântul cam supărat şi întâlnim primii turişti cehi din cei vreo 50 pe care aveam să-i întâlnim pe traseu, până-n Poarta Bucurei. Ei merg la Zănoaga. „- Hi! Hi!” „- Ahoj! Ahoj!”. Salutul ne intră în reflex după un timp, nu mai ştim că-s cehi sau de-ai nostri, îi dăm înainte.

Deasupra Bucurei facem un popas prelungit de foto, ciocolată şi halva. Încetul cu încetul şaua se aglomerează cu fel de fel de naţii şi persoane mai mult sau mai puţin sociabile. Privim de sus cu admiraţie lacurile cu nume de fete, si cu mare atenţie Bucura, care are ţărmul împânzit de o puzderie de corturi colorate. Deodată ne scade tot entuziasmul ce-l mai aveam, la zero. Tura care ne-o doream de atâta timp şi care ne aşteptam să fie la fel ca celelalte, adică să petrecem încă un sfârşit de săptămână în care să fim doar noi şi muntele, s-a transformat acum in turism montan.

Nu vrem să plecăm acasă cat timp mai avem doua zile libere, iar vremea devine tot mai bună, dar nici nu vrem să ne petrecem timpul la munte în felu' ăsta! Începem să ne gândim la diverse trasee pe care să le facem în timpul rămas şi care să implice şederea la lacul Bucura cât mai scurtă sau deloc. O-nvârtim pe toate părţile şi ajungem la singura concluzie, tristă, că cel mai bine e să ne-ntoarcem. Zis si facut. Trişti şi profund dezamăgiţi ne-ndreptăm spre casă.

Decidem că nu are rost să mai coborâm la lac numai ca să avem ce urca şi o luăm pe curbă de nivel, pe sub vf. Sesele, printre lespezi de piatra, lăsând Zănoaga şi aglomeraţia de corturi în urma. În creastă, ajungem într-un loc mai ferit de vânt şi, nu-mi explic de ce, dar insist să ne oprim pentru câteva minute de odihnă, iar apoi îi propun lui Mircea să rămânem peste noapte aici; e perfect, avem vedere la Retezatul neatins, văi şi creste măreţe oriunde-ai privi, soare şi linişte. Tot ce ne dorim! Mircea se lasă convins, planul e făcut! Ne tolănim ca şopârlele la soare câteva clipe, apoi aşezăm rucsacii sub nişte bolovani mai mari şi pornim după apă.

Trece ora până ne-ntoarcem la „locul nostru” şi ne-ajunge şi foamea. Atacăm plasa cu mâncare şi punem de-o cină cu slană şi ceapă, apoi pregătim culcusul pentru seară: instalăm cortul pe un loc cât de cât drept şi pregatim bivuacul (aranjăm izoprenele şi sacii de dormit afară).

Apusul e superb şi ar fi păcat să-l privim din cort. Crestele ne-nconjoară cu splendoarea lor, iar soarele li se alătură din umbra norilor creând o scenă unică, parcă dintr-un vis din care nu-ţi mai doreşti să te trezeşti. „- Eşti fericită?” „- Daaa!” „- Esti fericita?” „- Cea mai fericită!”... şi parcă toate frumuseţile ce te-nconjoară complotează ca visul să devină realitate.

Înfofoliţi, ne-ndreptăm privirile spre cer, unde apar, una câte una stelele, constelaţiile, Calea Lactee! Ce minuni ! Ne agităm de fericire ca nişte copii la vazul primei stele căzătoare şi ne-auzim bătăile inimii când o vedem pe-a doua, cea mai mare stea căzătoare pe care-am văzut-o vreodată şi-a treia şi ... si continuăm aşa ore-nşir până vântul umed ne atinge sacii şi suntem nevoiţi să intrăm în cort. Am prins momentul magic, si nu-l vom lăsa niciodata.

Continuăm sărbătoarea cu o cină nocturnă - paste cu brânză, iar apoi ne lăsăm pradă viselor sclipitoare. Ca să-ntregească tabloul, noaptea ne-a adus şi ea, pe post de artificii, lumini puternice amplificate de sunete create de giganţi, dand târcoale cortului, dar lasandu-ne neatinsi, sub protectia fericirii.

Sâmbătă dimineaţă însă, soarele ne mângâie genele. „Oare să am curajul să deschid ochii? Oare a fost doar un vis?!” Îmi adun puterile ... cine m-ar fi privit ar fi văzut cum chipul mi se luminează şi un zâmbet fericit apare în locul buzelor tremurânde.

„S-a-ntâmplat! Aseară a plouat cu nestemate pe cer, pe pământ şi pe degetul meu!”

Urăm „- Bună dimineaţa!” crestelor măreţelor, Zănoagei, floricelelor zâmbăreţe şi ne-aşezăm împreună la un mic-dejun bogat, apoi ne strângem lucrurile căci ştim că "nu avem voie să stăm " aici prea mult timp (bine ca oile au !).

In spate - vf. Radeş

Urmăm crucea albastră pe unde-am urcat cu două zile-nainte, poposim la izvoare să ne-nviorăm, salutăm din nou căluţii, ciobăniţa vorbăreaţă şi turiştii care mai de care. În pădure reîntâlnim muscăriţele dătătoare de halucinatii si adunăm gălbiori tot cu gândul la ciulama.

E doar sâmbătă, dar avem drum lung pân-acasă. În cele din urmă ne-am luat doza mult dorită de munte, ba chiar mai mult, iar mâine avem de sărbătorit şi o Mărie.



M + L = ♥

Foto : Mircea şi Laura
Text: Laura (si-a bagat nasu si Mircea, evident)

6 comentarii:

Mihaela C. spunea...

Ce faina e bufnita... si tura voastra si articolul bine-nteles! :)

Mircea spunea...

Da, pacat de ea ... inca n-am vazut una in viata, in afara de TV si gradina zoologica din MS

koliver spunea...

SUPERB!

Anonim spunea...

Frumos scris. Tare frumos. Sunt nedumerit insa de tristetea si dezamagirea voastra. Daca doreati sa fiti doar voi si muntele trebuia sa va alegeti alt traseu. Nu stiati ca la Bucura deobicei este multa lume? De altfel, stiu ca Mircea avea in plan un periplu pe la lacuri mai putin umblate, i-am si dat niste indicatii. In fine, cu gandul ca nu pueti pretinde ca altii sa stea acasa cand voi vreti sa mergeti la munte :), cred ca muntele Retezat ofera totusi un spatiu mai curat/civilizat decat alte locuri. In plus, muntele in general, este mai mult decat o aglomerare de corturi sau de glume care vi s-au parut nepotrivite. Totul e sa vezi dincolo de astea, asa cum inteleg ca ati reusit totusi in ultima seara magica.
Eugen

Mircea spunea...

Multumim pentru aprecieri. Poate trebuia sa ne explicam mai bine... sigur ca nu putem pretinde ca muntele sa fie neumblat doar pentru confortul nostru :-) , dar au fost mai multi factori care au condus la decizia de a scurta tura, unul dintre ei fiind rucsacul meu mult prea greu (am exagerat aiurea cu lucruri inutile) care, pe caldura f mare, ma sleia de puteri. Asa ca am decis sa ne intoarcem la anul, cu bagaje minime, sa ne bucuram din plin de partile mai neumblate din Retezat, care ramane, cel putin pentru Laura (si nu numai), perla Muntilor Romaniei.

valeriu spunea...

Doamne ce frumos e... bufnita aia ce dragalasa :))