luni, 13 decembrie 2010

Timpul nu mai avea rabdare...

Mini-vacanta de 1 Decembrie am hoinarit-o alaturi de o parte din prietenii dragi dar pe care’i vedem din An in Pasti (la propriu). Cum ne-am mai dori noi ca Bucurestiul, Hunedoara sau Suceava sa fie mai aproape de Cluj, pentru ca weekend-urile sa ne aduca mai des impreuna pe aceleasi carari de Munte! In sfarsit acceleratul de Bucuresti avea sa-i aduca pe Dana si Florin pe meleaguri clujene , pe cand se batea noaptea cu ziua si mamaliga cu branza si smantana sfaraia pe plita fierbinte. (...)
Timp de 4 zile ne-am bucurat astfel sa colindam pe diferitele culmi ale Apusenilor, impliind astfel o promisiune facuta de mai bine de un an jumate! Si fiindca trecusera atatea anotimpuri intre timp... Apusenii au facut parca’nadins sa-si arate variatele fetze in prea putinele zile, aruncand asupra noastra pe rand, zile cu ploi mocanesti, cu soare timid sau puternic si in final cu vant taios si ninsoare nebuna. (...)

Desi mi-a placut fiecare zi in parte, cred ca totusi preferata mea a fost a doua... dedicata Dealului Bilii, in care pe o vreme frumoasa (dar usor capricioasa) am admirat pe parcursul primei jumatati a zilei Scarita-Belioara in toata splendoarea ei. Totusi tura am inceput-o cu-un ocol pe la Dumesti, fiindca in ziua precedenta fumurile si ploaia s-au zgarcit sa li s’arate, parca’mbufnate ca cei doi s-au lasat prea mult asteptati.
Astfel, am urcat iar pana’n Dumesti, ca sa le aratam azi ceea ce ieri ii pusesem doar sa-si imagineze.


Le-am facut capul mare cu fiecare culme si vale pana cand Dana -vazand Scarita din departare, s-a entuziasmat si-anceput sa-si zoreasca omul sa mearga mai degraba intr-acolo.

Primul urcus pe acelasi bot de deal ne-a facut sa castigam rapid inaltime, lasand in urma Belioara cu gospodariile ei ce pareau din departare deja pregatite de iarna.

Putin mai sus Coltul lui Balmos ne zambea scaldat in soare, in timp ce Scarita isi tot acoperea si descoperea fata cu valuri marunte de nori. Dracusoru’ din mine ma tot pune sa-i intreb cand pe Dana, cand pe Florin daca n-au nevoie de bete, caci o data ajunsa in culme mai tare ma incurcau de-acum la cadre si recunosc ca-mi era lene sa le prind de rucsac.

Mai urcam putin si mare mi-e bucuria s-o aud pe Dana cum exclama cand vede prima casuta de paie asezata’n batatura insa zavorita de ani. Stam putin s-o tragem in chip, noi ne entuziasmam cand le povestim cat sunt de frumoase si primavara cand apar ghioceii imprejurul lor, sau toamna printre branduse si cu toate padurile din vecini, ce le ard in mii de culori de jur imprejur prin contrast cu albul Scaritei. Evident ca si iarna e frumoasa atunci cand se lasa zapada, fiindca par si mai adormite sub stratul de zapada peste care abia asteptam si speram sa alunecam cu skiurile de tura!

Inca-un damb, inca o haina jos, inca o poveste pana la o casuta tare draga noua. Am surans amintindu-mi cu Dan cum exact in urma cu un an am zabovit cel putin o ora p’acolo impreuna cu Claudiu, intorcand-o pe mai toate fetele ca s-o tragem in chip.

Le povestim apoi cum mai toate casute din Apuseni au tovaras cate-un copac (cires, mar sau prun) ce le-alina singuratatea si le fac de neuitat primavara in ochiul trecatorului- cand pomii sunt grei de flori. Nu-mi pot abtine amintirile, caci in primavara trecuta am gasit aici (cand venisem intr-o tura cu prietenii din CAR) ciresul abia inflorit...si mi-o aminteam pe Marlene tavalita pe burta printre miile de papadii... in cautarea cadrului potrivit.
Stam la o pauza de pranz, ne-mbiem cu covrigei si portocale in timp ce privirile ni se plimba pe culmile din jur, indraznind sa visam c-o s’ajungem si’n formula aceasta prin locurile ochite.

Nici n-apucam bine sa’mbucam de doua ori cand ne iese in fata tanti Ana, ce-si cara desagile sus in deal la casuta dumneaei. Alaturi cainele isi face datoria, latra cateva momnete cat sa-i arate parca stapanei ca-si merita rasplata pentru ca-i pazita si-ar feri-o de straini!

Putin mai sus...alte amintiri. Privesc inapoi si-mi vin in minte atat de prezenti Nea Sabin si Tanti Minodora la coboratu’ fanului. Toamna trecuta, ne-am distrat copios sa-l fotografiem pe Nea Sabin cu cata usurinta arunca din claie fanul peste noi si cat de puternic si sigur aparea el profilat pe cer in varful capitei de fan!

Acum le adusesem pozele precum le-am promis... sa se bucure de ele, dar i-ai de unde nu-s! Noroc ca stiam unde sa dam de ei jos in vale, caci ne explicasera alta data si trecusem pe la dumnealor. Asteptam nerabdatoare sa-i revad, ma bucuram pe de-o parte ca anul asta fanul deja-i dus...dar pe de alta parte nu puteam sa nu constat inca o data ca ‚Omul sfinteste locul’ si ca acum...acel bot de deal parea cam sarac fara ei.
(atunci)
(...si acum)
Strangerea aceea de inima avea sa se transforme in apasare putin mai tarziu (...)
Ne-am lasat pasii sa mearga in continuare in timp ce norii se adunau tot mai amenintatori deasupra noastra, imbufnand Scarita si facand peisajul sa para mai dramatic. Ultimul ochi de lumina l-am surprins chiar inainte s-ajungem la grajdul lui Nea Augustin si-a lui tanti Ana, ce trebaluiau cu zor in jurul vitelului de doar 3 saptamani.


Ne-am bucurat de intalnire, cu-atat mai mult cu cat datile trecute grajdul lor era gol. Le povestisem ca tot asa-l gasisem si-n ture cu ciresi in floare dar si in ture cu vant puternic ce te taia pe la spate.
Nici n-am stiut cum a zburat ceasul, caci ne-am prins in povesti care mai de care, fie sa mai aflam unii de la altii cate ceva, fie sa ne mai descarcam de greutatile vietii.

Danuta parca era de-a casei, mai intreba una alta -curioasa ca un prunc mic sa mai descopere cate ceva, ba se mai intretinea cu tanti Ana in discutii despre treburile casei, aducandu-si pe alocuri bunica in discutie.

Nu stiu cata rabdare a avut Florin in tot acest rastimp, insa Dan parea complet absorbit de conversatia lui Nea Augustin, care ne explica pe unde se-afla Cashile Zmeilor sau alte frumuseti ascunse ale zonei.


Ne-am prins apoi cu totii in hora povestilor, caci prea erau frumoase denumirile lor, si prea captivante amintirile acestor oameni despre vremurile in care „nevoile i-au purtat cu animalele prin te miri ce cotloane”.
Trebuie sa recunosc ca ne-am bucurat mult (ca de fiecare data cand avem ocazia) sa ne repetam lectia de geografie direct la fata locului, alaturi de cei care cunosc mai bine ca oricine toponimele si toate dedesubturile locurilor in care au trait o viata!

Desi nu ne-am fi lasat dusi la cat de vorbareti erau cei doi soti, incet-incet ne-am luat ramas bun, caci cerul parea tot mai manios... si-mi venea in gand ciudat de frecvent vorba lui Moromete, cum ca „Timpul nu mai avea rabdare” cu noi.
Am oprit cat de-o ciocolata la troita de pe culme si-apoi cu pas grabit ne-am indreptat spre Belioara, nerabdatori sa ducem pozele familiei Morar.
Ploua mocaneste cand am ajuns la poarta dumnealor... zavorata! Ne-am mirat, caci in deal nu erau, iar pe-o vreme ca asta nici in alte parti nu prea ne gandeam unde ar putea fi. Am dat sa plecam... cand mi-am zis ca poate ar trebui sa-ntrebam in vecini macar cum mai sunt dumnealor. Si bine-am facut, caci vecinuta lor de 9 ani ne-au indrumat sa intram prin portita comuna ca sigur sunt acasa!
N-am crezut insa ca bucuria reintalnirii avea sa dispara in cateva minute. Eram bucuroasa s-ai revad si sa le dam in sfarsit pozele promise, ba chiar sa cumparam si doi litri din laptele junincii pozate anul trecut, insa mi-a pierit tot zambetul cand am aflat ca asupra casei lor se abatuse suferinta. Ne-a iesit in cale tanti Minodora...i-am amintit de intalnirea din deal si-n ochi i-am vazut o urma de sclipire. N-am vrut sa intram cu tot noroiul pe noi...dar am intrebat-o daca ne vinde putin lapte, si-n locu ei a iesit in cateva clipe Nenea Sabin. M-am gandit ca e somnoros initial, dar cand m-a cuprins in brate si mi-a strans mana fierbinte, l-am simtit sleit de puteri si m-am cutremurat. A insistat sa intram macar in veranda casei sa nu stam in ploaie ca nu-i bine si i-au dat lacrimile cand intrebandu-l cum mai este ne-a spus ca nu mai are mult. (........)
Ne-a zis c-a mers pe la mai multi doctori, copii lui l-au dus pe la doctori si i-au gasit o gramada de necazuri care mai de care, ma durea sufletul sa-l vad cu ochii mereu umeziti dar dornic sa se descarce.
(...) Pe parcursul scurtei conversatii in care statea rezemat de tocul usii, Tanti Minodora il linistea mereu rugandu-l sa nu mai planga ca iar i se face rau, iar noi am incercat din rasputeri sa-i luam gandurile negre si sa-i aducem un dram de speranta. Am incercat sa-l incurajez si-am fost atat de sigura pe mine cand i-am zis c-abia astept sa ne revedem si ca n-ar cum sa fie altfel, ca doar il stiu barbat puternic si l-am vazut ce voinic era pe capita de fan, deci trebuie sa se intremeze inapoi!
Ne-a lasat sa mai povestim putin cu sotia lui, iar la imbratisarea primita m-a pus sa-i promit ca vom mai reveni pe-acolo chiar daca el n-a mai fi.
N-am vrut sa-l las sa plece asa, eu i-am promis si l-am pus sa-mi promita ca ne revedem curand, in primavara!
(...)Din gemuletul camarutei in care s-a retras, l-am vazut cum sta intins pe in pat intr-o rana... cum priveste fotografiile aduse, cu el pe claia de fan, cu amandoi la deal, cu ei zambitori... il vedeam cum isi sterge lacrimile in pumn si-mi venea sa plang de neputinta...
Of, cat poate fi de nedreapta si crunta viata asta uneori! Cum poate fi de incorecta si de scurta si ce n-as da sa inteleg prin ce legi judeca ea cat sa stea si cand sa plece din tarana umana in cealalta.
... M-am despartit cu atata greutate in suflet de dumnealor, ma abtineam cu greu si degeaba sa fiu tare, ca doar e-n viata inca...
Putin mai jos, la manastirea Posaga, am aprins 2 lumanari: una la Vii, in special pentru el si m-am rugat puternic...si-una dincolo, pentru sufletul unei mame de-o varsta cu-a mamei mele...ce s-a stins nu de mult si-a carei pomenire o inchinasem tot acolo, pentru pacea trecerii prea devreme in nefiinta.

Era tarziu, trecusera ore... si-n palma simteam inca o urma fierbinte. Nu e bunicul meu, dar ma doare de parca ar fi...
Am oftat cand am recunoscut a nu stiu cata oara, ca inca nu-nteleg de ce, majoritatea turelor cuprind dar mai ales se termina prin ceva miscator ce ma marcheaza! Acel ceva imi provoaca uneori bucurie, alteori recunostinta, de cele mai multe ori ma uimeste, insa uneori ma apasa teribil.
Si-atunci repet a suta oara... ca asta e motivul pentru care aman uneori revederea crestelor inalte si-atat de dragi precum Rodnei sau Craii... pentru ca vreau sa ma mai bucur cat mai pot de ultimele palpairi de viata ale Apusenilor, pentru ca Fagarasii sunt tot acolo si peste 10 ani, dar casutele Apusenilor si sufletele acestora NU!
Pentru toate acestea si nu doar pentru atat, l-am pus pe Dan sa-mi promita si-am sa-mi dau toata silinta sa revin la Nea Sabin chiar mai iute decat mi-am propus!

Niciun comentariu: