marți, 18 ianuarie 2011

Farmecele 'apelor' din Retezat

O vorba batraneasca zice ca asa cum iti asterni in luna lui Gerar asa ti-a merge tot anul! Pentru mine, printre o caruta de alte planuri prioritare, un gand puternic este sa-mi alatur companie persoanele dragi, increzatoare ca daca fac asa de la inceput, voi iesi invingatoare la finele acestui an de cumpana. Asadar e luna reusitelor, a sanatatii si a intalnirii cu prietenii! Si cum gandul trebuie transpus in fapta, ma ingrijesc indeaproape si de acest obiectiv! Abia joi noaptea incep sa vad cum planul visat de la inceputul saptamanii incepe sa se infiripe si sa curga frumos.
Carnicul de vineri seara semana cu cel din augustul trecut: ploios si tacut. Drumul prin noapte si la frontale pana la Pietrele a fost insa o reala placere, m-am simtit o adevarata lady iesita in plimbare la mall. Cu o mica-mare diferenta: in loc de 2 tocuri cui aveam alte 20 de la coltari, iar in loc de scarile rulante ale mallului aveam o scara ascendenta de gheata ce avea sa ma conduca exact in inima muntelui. Si pe cuvant ca nici din o mie de ocazii n-as prefera prima varianta, caci n-as schimba nici platita aerul tare de iarna al muntelui pe fumul si fumurile urbane.
Ajunsi la Pietrele il strangem in brate pe Eugen Roman si ne bucuram de el ca de un vin vechi. Eugen ne asteapta cu ceai si supa fierbine, cu o camera incalzita dar mai ales cu bucuria reintalnirii, exprimata senin, ca si pe fruntea unui prunc mic. Alaturi e Sony cu care n-ai cum sa nu te imprietenesti instant la cat de cordial si deschis e! La finalul weekendului aveam sa imi definitivez parerea ca printre multe calitati Sony o are si pe asta: isi vede sotia cel putin ca pe-un al doilea Dumnezeu si cam tot ce zice ea e sfant si fara tocmeala! :)
Povestim ce povestim pana ne prind orele mici si ne dam seama ca-i suntem restanti lui Ene si ca trezirea se da in 5-6 ore.
A doua zi, luand in calcul prognozele meteo, starea zapezii si ora de iarna decidem sa urcam pe Valea Stanisoara, sa trecem Culmea Stanisoara si sa coboram pe Valea Pietrele pe la Gentiana pana la Pietrele.

Urcand de-a lungul firului apei admiram cat de frumos si creativ si-a tesut valea deantelarii de cristale. N-apucam bine sa iesim din padure ca ne ia in primire ceata. Ajungem in primul prag si ne intampina vantul, in al doilea prag incepe si burnita, astfel ca in apropierea Lacului Stanisoara ne bucuram ca macar ne mai vedem om cu persoana.
Ne adapostim dupa un bolovan, rontaim ceva sa prindem energie si scrutam zarile: ceata cat vezi cu ochii! Noi trebuie sa ajungem de cealalta parte a culmii Stanisoara si fiecare ne dam cu parerea pe unde am ghici culoarul potrivit. Ceata coboara si mai mult, oscilam intre dreapta si stanga, ne ascultam argumentele fiecaruia in deciderea directiei si ascultam parerea majoritatii. Ne punem coltarii si pornim grupati spre dreapta, croindu-ne initial drum printre niste bolovani.

Aproape de culme zapada e inghetata si panta inclinata, asa ca lovim cu putere si ne impingem in varful coltarilor si in bete pana depasim portiunea mai expusa. In sa ne dam seama ca am iesit mai la Nord decat unde trebuia. Nu e bine nici sa traversam stancaria viscolita, inapoi nu ne intoarcem pe culoarul inzapezit, asa ca Dl Dinu decide o varianta de descatarare la piolet si coltari. Primesc pioletul dumnealui iar Marlene imi ghideaza pasii pe portiunea mai expusa. Putin mai jos ma intorc sa reconstituiesc coborarea, dar abia mai zaresc culoarul pe care am descatarat, printre Eugen si Dan.

Incepem sa ne scufundam, asa ca ne dam jos coltarii. Nici n-apuca bine Marlene sa ne zica despre riscul scufundarii cu coltarii printre bolovani , ca se si trezeste cu un picior complet in groapa, la propriu. Noroc ca-si daduse deja coltarii jos. Ne amuzam cand il vedem pe Eugen cum isi ia in serios (dar cu zambetul pe buze) rolul inscriptionat pe echipament. Nu ca Marlene n-ar fi fata descurcareata, dar deh... sa stim si noi cu cine ne-am insotit in tura!

Ajungem in vale foarte aproape de Bordul Tomi si in scurt timp la cabana Gentiana. Aici insa nici urma de Loli Bacsi si ceaiul lui fierbinte cu iz de zmeura. O umbra de intristare... inlocuita rapid: asta trebuie sa insemne ca e musai sa revenim curand ca sa-l revedem! In sala de mese luam o gura de ceai din termosurile proprii si ceva dulciuri iar Dl. Dinu scruteaza grav poza inramata a lui Cuxi. Apoi ne punem coltarii si tzusti la vale. Nici nu intram bine in padure ca incepe distractia: tobogan de gheata cat vezi cu ochii si groasa bine! Marlene, Eugen si Dl Dinu fac hora coltilor vrand parca sa-si masoare ‚greutatea’ ascutisurilor.

Din cei 3, clasamentul e simplu si lesne de inteles: Marlene castiga prin greatie si elasticitate,

...iar Eugen prin valoarea spirituala a coltarilor, caci acestia poarta amprenta lui Alexandru Bradut.

Il privesc pe Dl Dinu si-l simt impacat oarecum: Cuxi inca strabate Retezatul... prin gandurile noastre, prin coltarii pe care ii poarta acum Eugen, prin memorialul dedicat lui in fiecare an in al 2 weekend din februarie. Coincidenta face ca Cuxi ar fi avut acum varsta lui Eugen... ca Eugen este acum salvamontist al muntelui ce l-a rapus prea curand pe Cuxi...si ca amandoi sunt tare speciali, fiecare in felul lui pentru Dl. Dinu si pentru noi! (...)
Coboram pe toboganul valurit, ca niste feline atente dar sigure pe miscarile lor. Ma uit la cei din fata si am senzatia ca privesc un teatru de papusi in care fiecare isi stie rolul si traiectoria proprie.

... chiar si cand actorii si-au terminat reprezentatia scena imi pare in continuare fantastica prin starile duale pe care le poate trezi: binecuvantare pentru coltari, blestem pentru simplul pantof. Superbul pat de gheata valurita poarta urma inghetarilor succesive si incremeneste in ea urmele multor amintiri.

Uimirea mi-e dublata de Valea Pietrele, care-mi certifica inca o data ce bijutier iscusit si totodata bijuterie poate deveni apa in raport cu diferiti factori. Ne desfatam ochii si obiectivele cu frumoasele souveniruri pe care ni le insusim fiecare dupa placul inimii, in forma preferata:



Seara ce-a urmat a fost deosebita, incarcata de povesti si buna-dispozitie, sarbatorindu-l putin in avans pe Eugen. Si cum putea fi altfel in compania unor oameni dornici sa povesteasca din caruta de amintiri...dar mai ales in compania unei surse constante de ras: Sony P.-colegul lui Eugen?!?
Si cum putea sa se incheie o seara mai fain daca nu asa, alaturi de prieteni dragi, intr-o camera primitoare de cabana in creierul muntilor, la o cana de vin fiert sorbita la lumina unor lumanari discrete!?! Si ce poate fi mai reconfortant decat sa adormi in bratele Muntelui si a celui drag cu un zambet larg pe fata, ramas dintr-o ultima cascada de ras!?!
A doua zi insa vremea nu prea vroia sa dea semne de imbunare, cel putin nu la primele ore... asa ca am mai zabovit putin prin cabana, ne-am impachetat lucrurile si am pornit toti 6 la vale pe Poteca Cailor, lasand in urma noastra doar imensitatea tacuta a Muntelui.

Ne-am fi dorit mult sa avem o fereastra de vreme frumoasa macar duminica ...dar ironia sortii a facut ca aceasta sa-si faca simtita prezenta cand tocmai coboram spre Carnic. Am privit cu jind inapoi spre dansul caciulii de fumuri a batranului Retezat, dar am inteles ca solutia acestui neajuns e fara doar si poate o noua revenire.
Si cum tot zic de-o vreme incoace, ca finalul turelor sunt mai mereu impregnate de ceva care marcheaza tura, nici de data aceasta lucrurile n-au stat diferit. Dimpotriva, usoara debusolare avea sa fie in scurt timp inlocuita cu doua feluri de bucurii:
... bucuria de a-l reintalni la poalele Retezatului pe Iulius Carebia, alt prieten fain despre care uneori zic ca-i pui de morosan (de-al meu)... alteori ca-i pui de Retezat, dar oricum l-as lua e omulet de munte! Si uite asa se face ca un Munte aduna laolalta si pe nepusa masa, fie si doar pentru un sfert academic de povesti, oameni cu dor de duca si de munte in suflu si priviri!
... a doua surpriza avea sa fie frumoasa biserica din Densus. Cand am gasit-o tocmai isi matura cerul de deasupra sa, asa ca ne-am bucurat s-o surprindem printre momentele de spoturi de lumina.

Am ascultat miscati povestea ce-o ascunde, rostita de preotul satului...iar la plecare nu ne-am putut rabda sa o mai imprimam inca o data si-o data pe retina si carduri! Si din orice unghi am luat-o mi s-a parut deosebit de frumoasa si ‚altfel’. Iar norii cei fotogenici, deopotriva jucausi sau dramatici nu faceau decat sa-i puna si mai bine in evidenta verticalitatea in ciuda trecerii timpului si a timpurilor.


Finalul turei ne-a facut martorii unui apus indelungat la drum intins, ce a inceput ascuns printre nori si s-a’ncheiat sangeriu in oglinda retrovizoare.

(...) Izul turei abia trecute l-am prelungit si-n cursul diminetii de azi, caci am pus in fapta gandul de ieri! N-am putut sa plecam din Retezat fara sa luam cu noi un pic din gustul incomfundabil al virslilor de la ei de-acasa! Asa ca am hotarat sa incepem dimineata unei saptamani promitatoare asortandu-i unei mamaligute cu cas, ou si smantana!

E mijloc de Gerar si surad prin toti porii: totul imi confirma ca e luna reusitelor, a sanatatii si a intalnirii cu prieteni faini si dragi... si asta e un semn puternic ca voi avea un an promitator!

Foto si text: Dia Somogyi

Un comentariu:

gerulus spunea...

Superba relatarea, faina tură, oameni faini !
Chiar dacă vremea nu prea a fost de partea voastră, cu aşa oameni, aţi reuşit o tură faină in felul ei.
Păcat că nu am putut sa vă insoţim.
Abia aştept o ieşire impreună.

Cu mult drag,
Dorina & Gelu RUS