luni, 10 octombrie 2011

LA PADIS

Text: Adela Stan; Foto: Ciprian Laszlo


Vineri, 23 septembrie, s-a inchegat spontan un grup de 9 oameni gata de plecare la Padis: dl. Dinu si Marlene, Eva, Cipri, Marius, fratii Radu si Mircea, Tibi si eu(Adela).
Ne-am cufundat in noaptea venita prea devreme si am gonit pe un drum care ni s-a parut nesfarsit; dupa Rachitele nu eram siguri daca nu cumva am nimerit in Sahara, atat de arid era totul si inspaimantator norul de praf prin care treceam.La “Glavoi fara gunoi” Eva ne-a iesit in cale. Asezati in apropierea Salvamontului, am avut parte pana spre dimineata de muzica diversa: de la Grigore Lese, la Elvis, iar in surdina, din alta parte se auzea hip-hop.Tibi vede un animal cu coada stufoasa care da tarcoale corturilor; nu adorm bine Radu si Mircea si absida lor este devastata, mancarea imprastiata pe afara, casul de 350g mancat. Dimineata, Marlene povesteste si ea aventurile de noapte: folia din absida disparuta, ea tragea de rucsac inauntru, cineva il tragea in afara! Misterul se elucideaza: in poiana e o vulpe sociabila, dar hoata, ca orice vulpe!
0 grade. Pornim prin dimineata tomnatica spre Cetatile Ponorului.




Vine cu noi si dl. Morcovel de la Salvamont. Dl. Dinu ne duce de-a dreptul la “cireasa de pe tort”si coboram in doline. Gurile negre par inspaimantatoare si repetam si noi ceea ce auzise dl. Dinu ca spunea un copil:”nu vreau sa cobor in iad”. Ma gandesc ca totul e o chestiune de perspectiva: daca te uiti dinauntru spre lumina de afara, vezi raiul!
Am coborat dintr-o dolina ( Dolina 3) la firul apei din subteran, acea "pestera cu rau" arata ca interiorul unei mari biserici, , benefiicind pe la mijloc si de lumina intrata  de sus din Dolina 2.  Am mers pe malurile acelui rau cca o jumatate de ora, iesind iarasi la  lumina prin alta ( Dolina 1). Pentru asta ne-am strecurat in catarare  printre si pe  sub niste bolovani imensi.




Te copleseste ariditatea unei lumi austere si alambicate, cand ochiul se inchide, se trezesc alte simturi, in urechi e vuietul apei, iar senzatia tactila perversa e alunecarea, mainile sau talpa bocancilor gliseaza pe pietrele ude si netede, lipsite de prize. Ma intreb cum e sa dormi intr-o pestera, ravnind in scuns la intunericul absolut. In diversitatea de forme si senzatii, cu o acuta spaima de necunoscut, dar si curiozitate, imi amintesc de drumul misterios din Calauza , filmul lui A. Tarkovski, unde, aventurierii grabiti si siguri pe sine, manati totusi de ceva nedefinit din inima lor, se indreapta spre camera dorintelor.
Mergem mai departe spre Cheile Galbenei, strabatand “Padurea Nebuna”, interminabila si frumoasa. Marmitele cu apa albastra-laptoasa amintesc de Ochiul Beiului din Cheile Beiusnitei.
Intram iar in pantecele muntelui si iesim pe alta parte.




Trecem pe lanturi si regretam ca am strabatut atat de repede cheile.




Din drumul care vine de la Pietroasa urcam spre Poiana Florilor, unde ne tolanim la soare ca niste pisici si mancam ceva “ce nu se poate manca in iarba”… alune in coaja. In lipsa pietrelor fiacare gaseste o solutie, dar surpriza este patentul lui Radu! Tibi ne povesteste cum a fost la Padis cu un grup de evrei, iar unul dintre ei, afland ca sunt ursi in zona, intr-o seara s-a pornit sa caute unul. Si Tibi, dupa el!
Gasesc o margareta inflorita si ii rup petalele una cate una, iar dl. Dinu descifreaza gandul meu naiv.
Urmeaza un urcus pana la Focul Viu, ajungem asudati, dar minunea nu se arata: blocul de gheata e ridicol de mic, fara pic de maretie, vedem doar pe panouri ce a fost altadata.
Ne intoarcem devreme la corturi si ne tot mutam corturile de colo-colo in cautarea unui loc fara muzica. Dl. Dinu si Marlene se muta undeva mai departe, langa o stana la cca 1 km de manelele  ce au fost  anuntate ca vor tine  pana la 4 dimineata. Noi ne bazam fie pe somnul adanc, fie pe dopurile de urechi. Dumnezeu cu mila! Zabovim la focul de la Salvamont, gandindu-ne cu groaza la frigul din cort. Speologii gatesc ciuperci in ceaun si vorbesc bazaconii.
A doua zi, cortul inghetat, -6 grade. Lui Cipri i s-a aratat vulpea in padure si i-a lins bocancul. Eu am visat ca aveam corturile pe o creasta linistita, fara hoti si muzica bubuitoare. Pe la 8,30 plecam spre Cetatile Radesei. Noi mergem pe la Varasoia.




Doi soferi duc masinile la iesirea din Cheile Somesului Cald si ne vin in intampinare. Strabatem canionul cu apa putina...




...si, in formatie reintregita, ne avantam in Cheile Somesului Cald, dar nu inaintam prea mult, pentru ca ar trebui sa ne cataram pe stanci alunecoase, cu prize inverse sau sa intram in apa rece.




Nu e convenabila nicio alternativa, renuntam si mergem pe poteca de deasupra. De la o belvedere mai tragem cu ochiul in vale, cu mult jind si spunem mereu: la vara, la vara!




Ajunsi la masini prea devreme, nu ne lasam si incercam iar cheile din avale spre amonte, atata doar cat sa ne starnim iar pofta si curiozitatea. Amanam definitiv pe o zi calda, cand vom putea intra in apa, asa cum ne povesteste Eva ca a facut cu doua luni in urma.
Nu prea ne dam dusi, dar ne consolam cu promisiunea unui drum de intoarcere prin Poiana Horii. Parca suntem pe cupola lumii, prin aerul uscat de toamna, printre maciesi, prin padurea de brad. Inainte sa ajungem la asfalt ne spalam masinile de praful galben, la un izvor, unde Marius arunca apa din abundenta cu un lighean albastru. Ne oprim apoi la Crucea lui Iancu, in Fantanele, unde avem o lectie complexa de geografie, istorie, ecologie, presarata ca intotdeauna cu picanteriile dlui Dinu.
Cu piatra perfecta in buzunar, gasita in apele fermecate, ma gandesc ca lumea e asa departe, iar prapastia dintre real si ireal e adanca, precum putul din dolina, dar poate ca nu e chiar de neinvins.

Niciun comentariu: