miercuri, 26 mai 2010

Platoul Vercors

Suntem aici - in Valence, Franta - deja de o luna si aproape nici nu am avut ocazia sa iesim din oras fiindca a plouat timp de trei saptamani. Dar saptamana trecuta am avut noroc, norii si ploile s-au dus la vacanta catre Europa de Est si in sfarsit am putut sa ne bucuram de soare si de un week-end de trei zile. Am gasit destul de usor ce este fain in apropiere si am cumparat o harta si am stabilit destinatia: Parcul National Vercors, in special platoul si rezervatia naturala. Nu am avut posibilitatea de a cara tot echipamentul de munte cu noi, asa ca singura posibilitate era sa mergem cu sacii de dormit de vreo 20 de ani pe care i-am adus in loc de plapuma, cu hainele de oras - blugi si pulovar de bumbac - si fara primus. Singurele lucruri specifice excursiilor era bocancii si cortul, fara care nu puteam sa ne ducem nicaieri. Dar ce? Acum 15 ani umblam la munte tot in bumbac si fara primus. Aaa, dar atunci nu aveam pijamalele cu noi, pe care acum a trebuit sa le luam ca al doilea rand de haine.

Parcul Vercors este o regiune carstica, cu vai adanci, niste varfuri de 2300 metri si un platou urias intre ele. Pe platou se afla rezervatia naturala Platoul Inalt din Vercors, care este un platou carstic intre 1300 si 1600 metri, un pic asemanator Padisului. Mult mai plat decat platoul din Padis si mai sec, adica sus pe platou nu este nici un parau, doar cateva mici izvoare temporare. Platoul nu este complet orizontal, peste tot sunt mici damburi care dau un caracter ondulat padurilor si poienilor. Padurile sunt rare, copacii de obicei fiind situati la 10 - 20 metri unul de celalalt, ca si intr-o livada. Zonele de padure si poiana alterneaza foarte des, practic nici nu este o linie clara la marginea padurilor.

Prima zi am urcat pe platou si am ajuns la un refugiu care era plin de oameni, unii fiind chiar nevoiti sa doarma sub un copac. Camparea este permisa doar intre orele 6 seara si 9 dimineata.


Harta fiind foarte detailata la scara 1:25000, nu am putut sa apreciem distantele destul de bine. Pentru un traseu de 3-4 ore ne-am gandit ca ne va lua o zi intreaga, dar am observat repede ca avem "prea" mult timp la dispozitie si am modificat ruta sa urcam si pe varful Grand Veymont de 2341 metri, cel mai inalt varf din masiv.

De pe varf se vede toata creasta care se inalta in estul platoului, cu varfuri intre 2000 - 2300 metri. Peretele estic al acestor varfuri este de vreo 800 metri.


Am intalnit multe capre de munte - aratau cam diferit de caprele negre de-ale noastre, asa ca nu stiu daca era capre negre sau altceva, dar oricum foarte similar. In schimb nu erau fricosi deloc, unul chiar s-a ivit la vreo 5 metri in fata noastra, fara s-o ia la fuga instantaneu.

Dupa ce am coborat de pe varf ne-a prins ploaia si avand prea putine haine cu noi si alea fiind din bumbac, am decis ca cel mai bine cortul te fereste de ploaie si l-am montat repede. Intr-o ora a iesit soarele, asa ca am adunat cortul si am pornit la drum odihniti. Drumul cobora putin pe o vale aproape orizontala, plina de avenuri si foarte frumoasa.

Drumul continue printr-o padure care nici nu stiu daca se putea chema padure, copacii fiind atat de rari cu multa iarba intre ele.

Seara am dormit langa un alt refugiu intre dealuri pline de flori. Specificul carstic al dealurilor facea covorul de flori sa apara ca si cum ar fi o mare de flori, in valuri.

A treia zi am coborat cu trei tipe care ne-au oferit sa ne duca cu masina pana la oraselul de unde aveam autobuz spre acasa. Cu aceasta ocazie mentionez ca autostopul era mult mai facil decat imi imaginasem, niciodata nu am stat mai mult de cateva minute si chiar si masini mici cu 3 persoane si multe bagaje s-au oprit sa ne ia: si noi aveam multe bagaje, toti cinci incapeam destul de incomod in masina, dar asta nu era o problema pentru ele. De remarcat ca am intalnit mai multe echipe numai cu fete, ce nu este un lucru obisnuit acasa la noi.

miercuri, 19 mai 2010

A fost "PILIERUL WALKER – pe urmele lui Riccardo Cassin""

de Dinu Mititeanu; Foto: Dia Somogyi

Aseara, sala Europa a Casei de Cultura a Studentilor din Cluj a fost arhiplina! Si e firesc! Trei alpinisti de exceptie: ne-au aratat imagini de exceptie, facute in conditii de exceptie si ne-au povestit cum a fost si mai ales ce au simtit urcand pe prizele pe care au urcat in premiera in 4–6 August 1938 fenomenalul Ricardo Cassin si coechipierii sai: Gino Esposito si Ugo Tizzoni. Si dupa cum am vazut aseara, ai nostri, Joe Indianu cu Daniel Marc si Zsolt Torok cu Cristi Tzecu erau pe acel formidabil Pilier- Spur in ziua de 6 august 2009. Si imi spuneau dupa proiectie ca regreta ca au uitat sa spuna o alta coincidenta : ca in acea zi de 6 august 2009, in timp ce in ei pulsa viata la cote inalte, se stingea din viata marele Cassin, cel care in 2 ian. 2009 implinise 100 de ani de viata! Si ce viata!





Cred ca nu doar eu am regretat ca timpul pentru care ne-a fost acordata sala (depasit de fapt cu o ora!), nu ne-a dat posibilitatea de a le pune mai multe intrebari, de fapt de a-i provoca si ruga sa ne mai povesteasca. In curand va fi activ site-ul lui Zsolt: www.torok.ro si vom putea admira si acolo talentul sau de povestitor.





Si apropo de visele de care ne vorbea Zsolt si de coincidente: in 29 sept.2006, dorind sa-si faca varful Cho Oyu cadou de aniversarea zilei sale de nastere, Zsolt a facut un imens efort pe post de "buldozer uman" batand singur urme de la 7.100 pana la 7.800 m!! de unde a renuntat nu din cauza ca nu mai putea, ci din cauza pericolului de avalansa! Si tot in 2006, Jo, in imensul perete Rupal al optmiarului Nanga Parbat , a fost nevoit sa coboare de la 7.200 m tot din cauza conditiilor meteo. Si repet ce am spus si aseara: ii admir si pentru asta, pentru "puterea de a renunta"! Pe Daniel eu il stiam un excelent alergator pe schiuri! I-am cerut scuze aseara ca n-am stiut ca e si un excelent catarator! Multe ar fi trebuit sa spun aseara despre fiecare . Multe ar trebui sa spun si acum. Multe vom afla periodic despre ei si de aici inainte. Le dorim sa-si realizeze visele: Zsolt sa ajunga pana sus pe "Kei tu" ! Jo sa urce la vara cu draga sa Anamaria traseul Cassin din renumitul perete nordic-estic Piz Badile; lui Daniel sa i se implineasca visele pe care stim ca le are, chiar daca nu ni le-a destainuit! Si dorim desigur sa ne mai arate imagini din noile vise realizate si sa le ascultam cu emotie comentariile.





Cateva impresii dupa proiectie:

Claudiu C. - "Mi-e mi-a placut foarte mult.
Mai ales stilul incofundabil in care Joe vordeste despre realizarile si trairile lui.
Si Zsolt a fost iarasi la inaltime, modest si simpatic asa cum il stie lumea.
Daca am putea sa organizam mai des astfel de actiuni cred ca ar fi o mare bucurie pt toti.
"

Dragos H. - "Ce sa spun. Cred ca mai presus de orice aceasta proiectie a fost o exemplificare a citatului "muntele se urca si cu sufletul, nu doar cu muschii". A fost o reala placere sa le auzim comentariile celor doi "Torok" :), fiecare cu stilul sau aparte."

Mihnea P. - "A fost o proiectie de-a dreptul speciala. De multe ori in timpul filmului incercam sa ma imaginez in locul lor pe perete... constient totusi ca Walkerul se va transforma dupa aceasta seara intr-un vis si pentru mine. Din experienta mea, care este evident mult mai mica decat a celor 4 alpinisti de aseara, cred ca visand la un munte, la un varf, la un perete faci defapt un prim pas spre atingerea lui. Sper ca multora din sala proiectia le-a deschis apetitul pentru acesti munti fumosi, alpinism, aventura si sport. Defapt acest lucru a fost unul din obiectivele acestei prezentari.
Ma bucur ca i-am putut aduce la Cluj si sper sa urmeze si altii. Este un lucru normal ca in comunitatea alpina sa se intample astfel de evenimente. Asa este si in vest, marii alpinisti au 2-3 ascensiuni spectaculoase pe an si apoi le prezinta la diferite conferinte, proiectii, festivaluri si evenimente. Acest lucru ii ajuta foarte mult sa fie profesionisti, iar noi, ceilalti membrii ai comunitatii alpine, ne bucuram ca ne deschid noi orizonturi, ca invatam de la ei si poate sa le pasim pe urme.
Asa cum a zis si Dragos cred ca este de retinut din ceea ce ne-au prezentat Joe, Zsolt si Marc faptul ca pana si cei mai grei munti se urca din suflet, cu o placere imensa si nu doar din dorinta unei performante sportive extreme.
"

Dia S. - "E a doua oara cand vad proiectia, premiera a fost la Festivalul de la Busteni, dar tre sa recunosc ca fara nici o retinere as mai savura-o si a 3 oara! Si asta cu siguranta pentru ca stilul celor doi povestitori a fost atat de viu si antrenant, atat de special si unic incat de fiecare data am simtit si parcurs cu ei, cu ochii mintii si ai sufletului acel perete.
Si dupa ce am ajuns acasa unde am descarcarcat pozele si trimis inca il auzeam pe Joe si Zsolt cum povestesc. Am stat ieri ore intregi atat dimineata cat si seara sa ii ascult cu cata pasiune povestesc, cu cata daruire se dedica acestei pasiuni si am inteles cat sunt de speciali si deosebiti!!! M-au marcat!
Si ce mi s-a parut si mai deosebit, e ca toata energia si entuziasmul din ei mi l-au transmis direct si intreg, si-am simtit ca il perceput chiar si dincolo de pasiunea pentru stanca si Muntele iubit... Au stiut intr-un mod inconfundabil sa insufle la modul general,cred eu pentru fiecare curentul si energia a unei pasiuni individuale, fiecare in functie de "Annapurna " lui (fie ea naturala, spirituala, culturala s.a.)
Jos palaria, tot respectul si ma bucur din inima ca acea invitatie de la Busteni s-a concretizat aseara asa frumos, cu ajutorul mare al Lilianei Bindeanu.
"

Iron Bike 2010


In weekend-ul trecut am facut echipa cu Vlad Sancraian la prima editie din Romania a Iron Bike, un maraton extrem de mountain bike prin Padurea Craiului organizat de clubul Mountain Riders din Oradea... a fost o experienta... de neuitat! nu numai din cauza traseului, a conditiilor meteo (codul galben ne-a suflat mereu in ceafa), a oamenilor faini pe care i-am intalnit.. ci mai ales din cauza a cum s-a terminat pentru noi.. dar, sa o luam cu inceputul..

Plecarea: Sambata, 4.30 a.m. din localitatea Sanmartin... TOATE cele 33 de echipe inscrise in prealabil pe internet s-au prezentat la start! pana si organizatorii s-au mirat.

Prima etapa: pana la CheckPointul eliminatoriu de 8ore, 120-130 km, putin "noroi" asa..de incalzire, intrat in vale, drumuri faine de astfalt, o urcare serioasa spre Stana de Vale (cand deja se simtea putin oboseala) apoi o coborare lunga si faina spre Lesu (Vlad a facut pana). Ajunsi la CPul eliminator ne-am intalnit cu alti ciclisti care luau masa (cartofi prajiti, orez si pui.. eu snitel de porc - prietenii stiu de ce :) ). Dupa masa, toata oboseala disparuse! asa ca o luam hotarati din loc, printre picaturile de ploaie care incepusera sa cada..

Etapa a doua: fusesem avertizati cu o seara inainte (la sedinta tehnica va recomand sa participati, poate fi foarte utila) ca multe din drumurile faine alese pentru concurs (drumuri de pamant) sunt probabil intr-o stare proasta (de "nerecunoscut") din cauza ploilor din ultimul timp.. noroi "bun" se zicea.. bun sau nu, a fost MULT! au mai urmat 3 urcari mai serioase, superba coborare pe valea Bratcutei, coborarea pe valea Videi, niste sate pitoresti (Tomnatic) si niste oameni calzi care cand ne vedeau la CPuri in ploaie si frig ne intrebau daca nu vrem sa intram la ei o clipa, sa ne incalzim.. Toate CPurile au fost FOARTE BINE aprovizionate (sponsorii au contribuit mult cu alimente; organizatorii au investit banii tot in asta. Premii materiale nu au fost, decat diplome si medalii, in schimb CPurile au fost incredibile: fructe uscate, fructe proaspete, dulciuri, energizante.. belsug, ce mai :) ). Pe langa hrana la CPuri te asteptau oameni calzi, care te incurajeau si zambeau..asta a fost foarte important..

Cam asa arata un CP:

Organizatorii au avut un sprijin incredibil si din partea salvamontului BIHOR care a stat la unele CPuri si ne-au "supravegheat" pe traseu. Pentru profesionalismul si caldura de care au dat dovada RESPECT! Traseul a fost foarte bine marcat din punctul meu de vedere... am avut cu noi GPS (multumim mult lui Radu Mititean pentru asta), mai aruncam din cand in cand un ochi sa ne convingem ca suntem pe track.. dar cred ca se putea face si fara, dar cu atentie.. au fost unele probleme, unele echipe s-au ratacit.. dar eu nu as reprosa organizatorilor nimic.. cred ca unele marcaje au trecut neobservate din cauza grabei, neatentiei sau oboselii.

Era trecut de 12 noaptea, ne apropiam de CPul eliminatoriu de la Tileagd (235 de km de la start), ploua deja de cateva ore bune dar acum incepe sa sufle puternic si vantul si energia mea era pe terminate.. orice fosnet din jur mi se pare ca vine din partea cuiva care imi ofera un sandvis.. mi se inchid ochii..incredibila senzatia. Nu mi-am explicat niciodata cum pot atipi soferii la volan..acum inteleg :)
Mergem la frontal prin intuneric cand deodata vedem o lumina puternica de girofar.. imi ridic privirea si nu pot sa cred.. 2 ambulante, doua biciclete pe sosea, una grav avariata.. agitatie.. prietenii de la salvamont erau langa paramedici.. eu sunt in soc, nu stiu ce se intampla, vlad merge sa vada ce s-a intamplat... Stefan (membrul unei echipe din fata noastra) a fost lovit de o masina "condusa" de un tip beat si fara carnet (apoi am aflat ca a vrut sa fuga de la locul accidentului dar era in apropiere masina politiei si asta a fost singurul lucru care l-a oprit.. uite ca se poate si asa.. sa fie politia pe aproape cand e nevoie :) ).. colegul nostru de "suferinta" era imobilizat pe targa.. ni s-a spus ca nu se stie starea lui (dar era constient si asta era bine).. am sunat organizatorii, ni s-a spus sa continuam pana in checkpointul eliminator. Cu greu, ne-am mobilizat.. din cauza oboselii si a scenei pe care am vazut-o, brusc, mi s-a facut frica...puteam fi noi in locul baietilor.. ajunsi in checkpoint ne-am hranit (cum ar zice Joe) si am auzit ca ni se pregateste o masina care sa ne duca in Oradea. Am intrebat mirata de ce.. ca doar noi nu vrem sa abandonam (mai ales acum, la 20-25 de km de finish si cand mai erau 2 ore pana la limita cursei.. ni s-a spus ca e mai bine asa, ca nu e un abandon ci pur si simplu ei se tem pentru siguranta noastra, ploua, e noapte, si ultima parte a traseului nu e foarte bine marcate deci riscam s ane pierdem si nu mai e cine sa ne recupereze pe bucata respectiva.. ). La momentul respectiv mi s-a parut logic sa facem asa.. nu puteam sa ma gandesc decat la Stefan care fusese lovit de masina.. la lumina ambulantelor.. nu am insistat. TREBUIA.. pentru ca pana la urma asta am fost considerati la categoria "abandon".. am aflat ca ultimii km au fost lejeri.. din care 10 km de coborare pe astfalt.. oricum, timp am fi avut. Poate daca nu era oboseala, am fi insistat sa continuam , pe proprie raspundere. Oricum, acum nu mai putem face nimic.. decat sa regretam :(

In final, nu pot decat sa spun ca daca ai ocazia (bani, timp, bicicleta buna) sa participi la asa ceva, merita sa o faci! Si merita sa dai totul sa termini.. Sper sa reusim sa mergem la anul in aceeasi formula si sa reusim sa ne vedem visul implinit(asa cum spunea Zsolt aseara).

Si acum..

- multumiri lui Radu M pentru GPS si incurajari
- multumiri domnului Dinu, lui Lusu si lui Akos (si tuturor colegilor car-isti care s-au gandit sambata la noi) pentru suportul moral
- multumiri organizatorilor IRON BIKE... e INCREDIBIL ce au realizat in timp scurt, cu resurse putine.. sa dea Domnul sa se organizeze si la anul si sa iasa cel putin la fel de bine.. toti cred ca am avut ce invata, mai ales dupa accident (apropo.. vestele reflectorizante pe drumuri publice.. isi au rostul! pot face diferenta intre a fi sau nu observat de un sofer.. sau un betiv aflat la volan)
- multumiri Salvamont BIHOR. Sper sa fiti si la anul alaturi de noi!
- multumiri Horatiu Campian (care ne-a ajutat cu transportul "poneilor")
- felicitari echipei Concordia Lugoj, alaturi de care am mers o parte din drum, am ras si am glumit impreuna..au terminat cursa cu o roata pe spate aproape distrusa.
- felicitari lui Rareş Manea & Maus (Ionaşcu Marius).. au scos timp incredibil (13:17:17)!!!!


- felicitari echipelor de mixt (power to the girls! :) )
- felicitari tuturor participantilor (care in mod constient sau nu s-au bagat in asa ceva :) ).. sper sa ne vedem la anul
- nu in ultimul rand, multumiri lui Vlad pentru tot ce a facut pentru mine in timpul cursei..



p.s. Care ar fi lucrul fara de care nu m-as duce la Iron Bike? Saboti de schimb.. e "interesant" sa mergi fara frane dar poate totusi asta e pe lista de experiente pe care nu le-as repeta.

Cam asa arata o bicicleta:


Podiumul:




Mai multe poze: http://picasaweb.google.com/ironbikeoradea2010

joi, 13 mai 2010

Proiectie: "PILIERUL WALKER – pe urmele lui Riccardo Cassin”, marti 18 mai la Cluj

Sectia Universitara Cluj a Clubului Alpin Roman va invita in seara de marti, 18 mai 2010, la proiectia multimedia cu titlul: “PILIERUL WALKER – pe urmele lui Riccardo Cassin” prezentata de Zsolt Torok, Janos Torok, Daniel Marc si Cristian Tzecu.



Veti putea urmari povestea ascensiunii celebrului traseu “Pilierul Walker” din Grandes Jorasses pe care cei patru protagonisti l-au parcurs in august 2009. Traseul are 53 lungimi de coarda (1200 m), este cotat ED (extrem de dificil) si face parte, alaturi de Peretele N. al Eigerului si Peretele N. al Matterhornului, din mult ravnita “Trilogie a Alpilor”. Pentru aceasta performanta cei 4 au primit din partea Federatiei Romane de Alpinism si Escalada titlul de “Sportivul Anului 2009 in Alpinism tehnic extern”.

Proiectia se adreseaza tuturor iubitorilor muntelui si aventurii si va avea loc in Sala Europa a Casei de Cultura a Studentilor Cluj-Napoca incepand cu orele 19:00. Intrarea este libera!

Acest eveniment are loc cu sprijinul sponsorului eMont (www.eMont.ro) si a Casei de Cultura a Studentilor Cluj-Napoca.

luni, 10 mai 2010

Ma dusei sa trec la Olt!


Perioada: 1 mai 2010
Echipa: Cata si Tibi
Durata: mai putin de 24 de ore...( mai exact 23)
Traseul: Manastirea Turnu-Saua "la Troita"-Manastirea Stanisoara-Coltul lui Damaschin-Muchia Vladesei-Cabana Cozia (traseul de urcare)
Muchia Turneanu-Pietrele Rosii-Manastirea Turnu (taseul de coborare)


Dupa cateva weekenduri de hoinarit prin locuri apropiate de casa, mai pe bicicleta, mai pe jos sau un pic de catarat , hotaram sa trecem Oltul....ca si cantecul!
Mergem in Cozia, un plan care trebuia sa aiba loc dupa Pasti, insa cum vremea atunci nu a fost prea imbietoare am renuntat.
Cum facem?...asta era o intrebare ce ma cam framanta...De ce? Pai nu mai fusesem niciodata pe acolo, nici eu si nici Tibi si in plus aveam doar o zi la dispozitie, 2 mai am hotarat sa fie o zi in care sa stam cu bunici mei la Alba.
Ok, caut niste informatii despre acest masiv dragut si micut, citesc niste rt-uri, descarcam niste harti de pe net si alegem un traseu, o bucla care sa ne ofere o prima impresie despre aceste locuri.
Asa pornim noi vineri la ora 14.40 din Alba Iulia spre Calimanesti, cu stopu ca doar avem timp pana seara sa ajungem!
In jur de ora 18.00 coboram din a-2-a masina ce ne-a luat la ocazie din Sibiu, si admiram din departare zona pe care vom tropaii.



Verificand si prognozele meteo vremea se arata frumoasa si pentru a ne fi mai usor am decis sa ne facem rucsacii cat mai mici! Asa ca riscand putin, am luat un singur sac de dormit si doar folia exterioara de la cort...
Primul popas Manastirea Turnu, din pacate nu prea am fost impresionati de atitudinea oamenilor pe care i-am intalnit prin aceste locuri, lucru ce ne-a dezamagit, mai ales ca eram in zone cu puternic iz spiritual...




Manastirea Turnu

Cum inca nu era tarziu si stiam ca vom mai avea 2 ore jumatate de lumina am decis sa urcam de la manastire inca putin mai sus pentru a innopta.
V-am spus ca aveam doar un sac si folia de cort si recunoastem ca am dormit in troita!




Troita a fost casa noastra!

Sambata soarele ne suradea, Tibi a fost ceva mai matinal si ingaduitor m-a lasat sa dorm cat am vrut, m-am trezit la 7.30 si pe la 8.15 plecam in traseu.

Acest traseu de urcare ne-a dus mult prin padure, am avut si 2 puncte de belvedere de unde am putut admira muchiile sudice ce plecau din masiv, impadurite si care reflectau un verde crud de inceput de vara.


Vremea era frumoasa, asa ca nu ne-am grabit foarte tare si ne opream sa facem cat mai multe poze, doar eram intr-o zona noua.
Chiar si asa de la Manastirea Stanisoara si pana la Cabana Cozia am urcat in 2 ore jumatate.


Strajerii stancii

Partea interesanta este ca pleci de la aproximativ 300 de metri altitudine si trebuie sa ajungi la 1668m, cat are varful Cozia. Adica ai parte de o urcare scurta dar sustinuta care te solicita nitelus.


Pe drumul de urcare am dat de multe adaposturi din lemn, in care te poti adaposti pe timp de noapte insa daca ploua acoperisurile lor nu sunt foarte sigure.
O buna parte din urcare drumul serpuieste pe niste serpentine stranse prin padure , apoi mai mergi putin pe curba de nivel, traversezi un valcel cu panta rupta si intri intr-o scurta portiune dotata cu lanturi.


Ici colo, urme sfioase din iarna ce a trecut ne duc cu gandul la alunecatul skiurilor pe zapada...numai cand a fost si parca a trecut asa mult!!!


Sa fie aici coltul lui Damaschin? Noi asa credem, si privelistea era incantatoare! Imi era cam foame si as fi vrut sa ne oprim aici pentru a manca, mai ales ca sarisem peste micul dejun si deja ne apropiam de amiaza. Totusi mai rezistam putin, ne gandim sa mancam sus la cabana.


Ne place in Cozia

Mai facem cateva poze, bem putina apa si iarasi la deal. Cam lunga urcarea asta, ma gandesc in sinea mea dar vremea frumoasa si vegetatia bogata iti trezesc pofta de viata, de urcus si de munte.




Ei, si nu mai trece mult si efortul ne este rasplatit. Cum altfel decat cu o minunatata panorama asupra Fagarasiilor, a muchilor sudice, unele bantuite si de mine acum 2 veri impreuna cu alti 6 colegi intru pasiune.
Din pacate nu stiam ca in acea frumoasa zi de 1 mai un inger si-a frant aripile in cetatea zapezii.Ironic noi chiar discutam de Fagaras si ca e cam periculoasa perioada de mers pe acolo!


Parca ar merge un ski de tura!

Si ajungem si la cabana, unde grataristii si manele erau la punct maxim..ce pacat ca strica linistea asta sfanta! Asa ca mergem repede spre varf si ne hotaram sa mancam undeva mai jos unde nu mai auzim galagia din jurul cabanei.
Cu varful vreau sa postez poze ca e plin de relee!




Cam asta se vedea de pe varf, Oltul serpuind in voie, alaturi soseaua cu zbarnaitul motoarelor si noi undeva sus aproape de nori si de liniste.


Dupa o bine meritata pauza de masa, insotita de bancuri citite de mine din doua mici cartulii,incepem coborarea, sa nu zica Tibi ca nu stiu bancuri. E adevarat ca nu le retin, de asta am luat cartile sa am sursa de inpiratie, dar cred ca nu sunt un bun interpret ca nu prea a ras Tibi...Hmmm...


Perspectiva de pe muchia Turneanu

Coborarea cam lunga, parca nu se mai termina si iarasi tare mult prin padure...Ne intalnim cu doi valceni care urcau pe muchia Turneanu, facusera cam o treime din ea. Ii intrebam daca nu s-au plictisit de urcare ca noi de coborare ne plictisisem. Ne spun ca nu, ca in fiecare primavara vin sa urce muchia! Frumos, poate o urcam si noi odata!


Iris salbatic

Irisul acesta pentru mine este cea mai deosebita floare intalnita pe munte pana acum, recunosc ca m-a cucerit!
Ei si incet, incet ne apropiem si de finalul turei. A fost frumos si pacat ca asa scurt! Sigur ne vom reintoarce.

O mini masa a tacerii!

Dragii nostri noi nu suntem fotografi, asa ca iertati greselile si pozele nu tocmai reusite. Peisajul oricum e de 1000 de ori mai frumos vazut cu ochiul liber, asa ca va invitam sa il gustati personal.
La 20.30 sambata seara eram inapoi in Alba Iulia, fericiti si inca cu chef de mers....

Text: Catalina Zagrean
Foto: Cata si Tibi.

vineri, 7 mai 2010

1 Mai inflorit ca-n Fata Pietrii nu se putea!

Miercuri seara la facultate, suna telefonul. Inchid din instinct si constat ca era tanti Eugenia. Ies din sala si o sun inapoi, si timp de 7 minute incontinuu ma roaga, insista, ma convinge tanguindu-se aproape ca „dragii mamei musai musai sa viniti p’aici de 1 Mai, ii nebunie de flori, o minunatie!” II explic ca nu pot nicicum, ca sunt foarte apasata de treburi, proiecte, ca zilele astea nici Dan nu e in Cluj...dar degeaba. Ea o tine pe a ei, ca „eu nu stiu ce-i acolo-n Fata Pietrii, ca orisice sa facem numa sa mergem ca ea nu poate sa creada ca nu mergem!”. Imi vine sa crap de ciuda ca o tot refuz, ea insista persuasiv „Vorbeste tu cu baietu, las ca veniti, eu aisi va astept!”. Incredibila Tanti Eugenia asta!
Inchid si imi vine sa trantesc cu piciorul. Ma intorc, imi iau rucsacul si ma duc acasa, nu mai suport sa stau pana la final. Oricum mi-e atat de greu sa suport primavara in oras, dar cand mai pune si Tanti Eugenia sare pe rana simt ca vreau sa fug mai mult ca oricand departe de blocuri,de praf si fetze incruntate. Vine Dan, ii descriu incidentul, ne zambim amandoi si fara cuvinte in plus adjudecam: „Mergem, da-o-ncolo ca o scoatem la capat cu toate!” Vin mustarile de constiinta „dar totusi... mai am si aia de facut, si aia...” dar cum cui pe cui se scoate, o sun pe Florina (colega cu care lucrez la o cercetare) si pe Daniel (colegul lui Dan de servici) si inaintez propunerea. Spre surprinderea mea, amandoi se lasa molipsiti usor! Argumentul a fost cred „dam doar o fuga printr-un colt de rai...o tura lejera dar cu primavara nebuna, o sa va placa sigur, si la 14:30 suntem inapoi in Cluj!” Desi sunt si ei la fel de ocupati, cu job si proiecte pentru dupa-masa zilei de 1 Mai, se lasa convinsi.
Sambata la 7 parasim Clujul, luam calea Turzii si ajungem langa Manastirea Ramet cand inca roua sclipeste pe frunzele de un verde crud. Urcam pe langa aceeasi casuta ce ne trage cu ochiul de fiecare data

si ne bucuram sa vedem padurea incarcata cu frunze aproape transparente de tinere. Facem un scurt popas langa troita din deal, noi pentru a prinde in chip acelasi cadru drag din nou in straie de primavara, iar colegii pentru o pauza de pufuleti.


Ne tot minunam de ciresii in floare, surad cand ii vad si pe ceilalti incantati, imprimandu-si mireasma in nari, pe retina si in fotografii. Parca nu se mai lasa dusi, se intind la povesti in timp ce se bucura de flori si buburuze.


Ne uitam la ceas, e 9:30. Nu mai e mult pana la Tanti Eugenia, dar timpul zboara hoteste si de departe zarim puzderia de papadii din batatura casei ei, asa ca ne despartim relativ usor de pomii in floare. Intindem pasul, salutam din mers si click-uri cateva vacute ce-si purtau talangile linistite, fiecare parca cu ‚papionul’ ei melodios. Trecem si de indragitele casutele cu acoperisuri din paie ce ne uimesc si pe care le redescoperim surprinsi de fiecare data. Le mangaiem cu privirea si le rugam in gand sa mai reziste un timp...promitandu-le ca ne vom revedea curand.
Ajungem la covorul papadiilor, si desi le vazusem de departe cum ingalbeneau campul, cand ma vad printre ele imi vine sa zburd de bucurie.

Imi pare bine sa constat ca nu e doar reactia mea, ca si ceilalti isi lasa pasii purtati in propria directie. Mai zabovim putin aici, caci minutele acestea, in care stam asezati printre banutii de aur risipiti si inghesuiti, cu stancile in spate, albastrul clar deasupra si casutele de paie in jur- sunt fara doar si poate momente dupa care foarte curand vom tanji.


Dan imi spune in soapta sa ma intorc si sa privesc inspre destinatie... si nu mare mi-e mirarea cand o vad pe Tanti Eugenia cu bratele in san, zambitoare, ‚spionandu-ne’ incantata cum ne bucuram de florile de care imi spusese la telefon.
Ne intampina cu pupici si imbratisari si ne invita in casa, ca intotdeauna. O conving cu greu ca tare vrem sa stam pe iarba, ca e asa o zi de minunata si suntem satui de stat intre pereti. Accepta si ne intinde o paturica, imi aminteste de acum un an, cand procedase la fel. Nici nu ne intindem bine ca ea deja vine cu farfuriile si astearne pranzul. Ii explic ca noi de curand am mancat, imi vine sa o cert ca doar i-am spus si la telefonul de dimineata ca sa nu pregateasca nimic ca nu mancam, suntem pe fuga si am mancat deja, dar imi dau seama ca as jigni-o si atunci imi musc limba. Degeaba, ii pot eu spune de 10 ori dinainte ca sa nu se mai risipeasca si ca nu suntem flamanzi, ca dansei doar asa ii cade bine, mereu sa ne astepte cu ceva. Taie din painea de casa si ne pune fiecaruia pui pane in oua de casa si ne indeamna cu „La masa copii!”


Se aseaza langa noi si ne mai imbie de 2 ori, astfel ca pana la urma, mai de voie mai de musai ne straduim sa ii cinstim masa. Ea tace..se uita la noi satisfacuta, se joaca cu o ciubotica cucului si apoi dispare pentru cateva minute. Se intoarce apoi cu 2 fire de narcise plapande, pe care ni le intinde rusinata, o floare Florinei si una mie. Ma rusinez de puritetea gestului ei, ii multumesc si o imbiu cu dulciuri.
Atata am mai fi vrut sa stam acolo macar o vesnicie...dar orele treceau nesimtit de repede iar noi mai aveam ceva de mers.

Nu puteam sa nu mergem si pe la sora si cumnatul ei de pe dealul vecin, mai ales ca o anuntase Tanti Eugenia ca venim. Acolo aveam sa ne intalnim si sa ne molipsim cu fericirea familiei reintregite! Fiind zi libera, copiii, nurorile si nepotii au venit sa-si ajute parintii la arat si grapat.

Le spunem ca suntem grabiti dar ca ne-am oprit doar cat sa-i salutam si sa-i intrebam de sanatate. Domnul Ion, vesel ca intotdeauna, ma surprinde cu replica „Aici in Mai e ca in Rai”! Exact in urma cu un an, o localnica din Metaliferi imi spusese o replica aproape identica cu precedenta: „Luna Mai e ca in Rai”. Surad incantata sa constat inca o data cat de similar simt si gandesc localnicii Apusenilor, indiferent unde si cum isi duc veacul .
Ne indeamna sa intram si pe la nevasta dumnealui, sa dam binete si sa ii cunoastem intreaga familie. Daca-i asa, atunci ne invoim si pornim cu tot cu ei si cu boi spre casa...

Facem cunostinta cu fiica si nora, si intelegem ca fiecare am auzit unii despre altii, de la „parinti”. Domnul Bic ne arata tricolorul de curand proptit in tinda, asa ca ma gandesc si ii invit sa iasa toti in fata casei ca sa le fac o poza de familie! Asa numa bine o sa aiba motiv data viitoare sa fie de 2 ori fericit cand le ducem rezultatul: in primul rand ca vor avea o fotografie cu toti cei dragi alaturi, si-apoi mai apare si steagul langa ei.

Ne despartim cu greu de dumnealor si le promitem ca data viitoare ii anuntam din timp cand mergem, caci avem cu dumnealor o promisiune facuta.
Coborarea pe Dealul Florilor mi-a intarit inca o data convingerea ca aceste plaiuri isi merita numele pe deplin. Am admirat privind inapoi plaiurile binecuvantate ale Fetei Pietrii, casutele vegheate fiecare de cate un pom si copacul jumate inflorit, jumate infrunzit de langa noi..


De-aici si pana la manastire ne-a desparit o alta padurice frageda unde nu m-am putut abtine sa nu constat cat sunt de degajati si veseli acesti prieteni pe care sunt obisnuita sa-i vad de regula in spatele unor birouri, intre patru pereti.

A urmat apoi ‚casa de veci’ unde se odihneste sufletul pereche al lui Tanti Eugenia, am intrat sa zicem o ruga si sa trimitem inapoi toate gandurile bune spre acel suflet drag ramas singur sub stanci.
Aproape de manastire am admirat cum doi localnici isi potcoveau calul alb si frumos, am schimbat cateva glume si-apoi am intins-o spre masina.

Era abia amiaza mare cand a trebuit sa facem cale intoarsa Clujului... Cu un ochi deja tanjeam dupa Raiul din care tocmai ma exilasem, dar cu celalalt suradeam fericita ca totusi am reusit sa evadam chiar si pentru o jumatate de zi...cat sa ne incarcam fiecare bateriile cu energie pozitiva, dar si sa-i facem pe plac acelei bunici deosebite, la care revenim magnetic de fiecare data, ca spre o oaza de liniste si puritate .



Text si foto: Dia Somogyi