Caut. De cateva zile imi caut gandurile
linistite dar nu-mi dau pace o mana de emotii ce-mi stau pe suflet scai. Desi
ma inconjor cu un Craciun maramuresan, cu o familie minunata si cu o caruta de
activitati carusel, cu sufletul am ramas intr-un catun uitat de lume si timp,
acolo unde am simtit si vibrat intens un pre-Craciun diferit, autentic.
Nu-mi pot lua gandul de la o dimineata
recenta ... ‚Altfel’. O zi (din miez tarziu) de decembrie cand impreuna cu
prietenii dragi din Club Alpin Roman Universitar am prins rucsacii in spate si
zambetele pe chipuri, hotarati sa fim Mos Craciun pentru o familie sarmana cu
10 copii din Apusenii mei iubiti. Stiam din tura anterioara a clubului ca-n tot
botul acela de culme inghetata mai licareste un singur fum de casa. Si-n casuta
cu pricina la o privire mai atenta poti lesne surprinde perechi de ochisori de prunci mirati, ce se inalta
pe varfuri la fereastra si ies timizi in pragul casei sa vada putinii drumeti
ce trec din senin spre nicaeri.
Ideea a venit cat ai clipi. O casa cu 10
copii nu poate fi deloc o intamplare usoara, judecand dupa parintii dusi prin
sat si fetitele lasate in grija unei surori mai mari.
Noi
nu suntem 10, ci peste 100, si vrem sa aducem bucurie si zambete! Nimic
complicat la cat entuziasm molipsitor zbarnaie in noi! Am strans asadar fiecare
ce-am putut si-am avut in plus: hainute groase si sosete, mancare si lenjerii,
jucarii de la fratii mai mici sau copiii celor din club si-un buzunar de bani
adunati mana de la mana, preschimbat in 2 saci de alimente, paturi, cizme
imblanite, carti, fructe si dulciuri ...toate de la Mosu’. In total, o caruta
de lucruri necesare pentru o familie asa numeroasa, pe care le-am impartit in
cei 12 rucsaci, saci si alte improvizatii ca sa le urcam cat mai usor in miezul
muntelui.
Sambata dimineata ne-a surprins expirand
aburi, glumind si povestind in urcus sa scurtam drumul derdelus.
Aflam ca parintii sunt iarasi plecati, iar
fetitele singure acasa. Emotia surprizei ce le asteapta ne inalta totusi si semne de intrebare: „Oare cum vor reactiona
copiii?” „Poate ar fi bine sa mergem doar 2-3 inainte sa ii pregatim, sa nu se
sperie cu noi, totusi suntem 12 !?”
Zis si facut. Auzindu-ne glasurile, 3 fetite scot
ochii pe fereastra si curiozitatea le determina sa iasa in intampinare. Sora
mai mare (de 9 ani) poarta in brate o mogalneata de 2 ani si strans aproape pe surioara
de 4 ani jumate.
Noi le zambim bland si le explicam ca Mos Craciun
a trecut pe la Cluj si ne-a povestit despre
ele, ce copii cuminti sunt . Ca le-a lasat o multime de lucruri,
jucarioare, fructe si mancare ... si ca Mosul cel darnic si bun ne-a rugat pe
noi, o mana de prieteni de munte sa le aducem
darurile sale fiindca el e prea batran si obosit sa mai urce pana de
Craciun la casuta lor.
Nu pot sa va descriu uimirea lor, dar pot sa va
asigur ca privirile si gesturile spontane au fost atat de graitoare incat ar fi
sensibilizat orice ‚chip de piatra’.
Unele momente si intrebari au fost atat de
puternice incat ar merita fiecare o povestioara proprie. Ma voi rezuma insa la
a puncta doar unele momente cheie, acelea care pe mine m-au marcat intr-atat
incat si dupa cateva zile cu gandul am ramas acolo. Si le voi reda aleator,
fara sa ma stradui sa descriu cronologic sau sa prioretizez, fiindca noi toti
ne-am minunat in paralel, eram parca prinsi intr-o stare de transa iar
intensitatea si farmecul momentelor s-au intrecut incontinuu .
·
Ochisorii
micutei Corina cand ii povesteam despre Mos Craciun, cum statea ea pitita dupa
bratul surioarei mai mari si cum se chinuia saracuta sa respire doar pe gurita
Ne-am imprietenit
treptat aliindu-ma cu jucariile. M-a socat prin felul in care ma privea intens
si-si apropia nasucul de al meu, studiindu-ma cu degetul pe fața.
I-am explicat apoi ca stiu secretul lui Servetel prin care (daca ma lasa) o ajut sa respire si pe nasuc, si-am reusit sa-i curat astfel nasucul de toti mucutii cei buclucasi.
Mai crunt a fost cand am vrut sa-i curat si
obrajorul, caci sub istoria mancarurilor
din ultimele zile se ascundea si o crusta de zgarietura iritata de frig iar
servetelul cel umed a usturat-o atat de neasteptat incat cu greu s-a mai oprit
din plans. S-a linistit fugind si
cuibarindu-se in bratele surioarei mai mari...care a alinat-o leganand-o sub
magia mandarinelor oferite bucatica dupa bucatica printre lacrimile de
crocodil.
·
Alina,
sora mai mare care avea grija de restul ne-a impresionat profund, un copil tare
responsabil la cei 9 ani si cu un simt matern exersat indelung. Din pacate
privirea limpede si trista tradeaza o maturizare fortata, iar expresiile si
raspunsurile ei ne-au sensibilizat complet.
Ea e mamica de substitut cand micuta Corina simte
nevoia protectiei sau tremura de frig. E scolarita entuziasmata cand ii oferim
rucsacul de scoala si se mandreste cu surorile ei premiante fiind hotarata sa le urmeze exemplul. „Poate si eu o
sa pot ajunge la internat in Cluj daca o sa invat bine”. E genul de copil pe care il simti foarte
deosebit dupa primele raspunsuri si iti doresti sa mentii legatura, sa ii
veghezi evolutia si sa te implici, e foarte inteligenta si are mult potential.
·
Alexandra
de 4 ani m-a complesit prin modul in care si-a exprimat inca din primele minute
atasamentul, oferind si cerand constant afectiune. E fetita care mi-a intrat
instant si adanc in suflet, m-a uimit incontinuu prin gesturile ei: modul in care m-a tinut strans de gat si m-a mangaiat
pe obraz, bucuria si hotararea sa duca ea toate cizmulitele si sa le imparta cu
fratiorii, dar mai ales curiozitatea ei
nemarginita sa se surprinda in fotografii.
·
Si
nu-mi pot scoate din minte momentul in care noi despachetam pe mese si paturi
rucsacii cu de toate, iar ea ne privea de parca era la spectacol. Pusesem pe
masa kilograme de mandarine, ciocolatele, zeci de bomboane de brad, turta dulce
si alte bucurii de-ale copilariei. Dandu-mi seama ca nu ajunge la ele si ca in
plus nu are curajul sa ceara, am ridicat-o in brate si i-am explicat ca toate
sunt pentru ea si fratiorii ei.
Si pe cuvant ca mi s-au inmuiat (ca
niciodata!) picioarele cand mi-a pus cea
mai emotionanta intrebare, aratandu-mi
causul palmelor in care ii
strecurasem 2 mandarine, 2 bomboane si o napolitana: „ pe cate zile sa impart toate astea ?” M-a tulburat si emotionat
complet.
Vazuse doar muntele de bunatati aduse, aveau sa le
ajunga tuturora o buna perioada !! Si-atunci,
cum Doamne, un copil vizibil privat de micile bucurii atat de comune
altora, in loc sa se grabeasca pofticioasa sa manance fara grija m-a
intrebat in schimb pe cate zile sa-si
imparta acele 2-3 bucatele...?!?! (...)
·
Momentul
cand au revenit acasa mama cu ceilalti fratiori le-a adus pe chipurile
micutelor gazde o bucurie spontana. Toate s-au strans in jurul ei, mezina nu
s-a mai dezlipit din brate mamei, iar fetitele abia venite acasa raspundeau politicoase
la intrebarile noastre, dornice de imprietenire.
·
Toti
prietenii din CAR au fost ajutoarele lui Mos Craciun, contribuind la amprentarea
zambetelor pe chipurile lor. Dar m-a impresionat mult sa-l descopar pe Adi al
nostru cum le desface fetitelor rand pe rand portocalele... sau Anca, Dana si
Cristina cum stau si se joaca cu piticotii sau cum le explica cu convingere
rostul periutelor de dinti.
·
Un
alt moment cheie a fost fascinatia creioanelor colorate si-a cartilor de
desenat! N-am mai vazut nicaeri atata entuziasm si curiozitate la un loc! Desi
erau inconjurate de dulciuri si jucarioare de plus, atractia maxima pentru
fetite a fost carticelele si creioanele de colorat. Roxana era fascinata sa-i
anime in culori pe fabulosii Tom si Jerry, de parca tot universul se derula in
paginile care o imbratisau!
·
Simultan, micuta Alexandra cerea atentie din
toate directiile. Mi-a explicat de zor ceva de nenteles din cartea cu colinde
desi abia ma pusese sa-i desenez un cavaler.
Apoi l-a
ascultat fascinata vreo 2 minute pe Ciprian cum trebuie aranjate creioanele in
cutii, dar fara sa priceapa rostul ordonarii dupa marime sau cutie...si-a creat
si l-a convins si pe el de noua ordine stabilita de ea.
·
Uimirea
descoperirii frontalei si testarea ei direct in ochi, rasetele spontane dar mai
ales intrebarea Mariei „deci voi putea cand merg dimineata la scoala prin padure
sa am lumina cu mine?(...)” a fost un
alt moment din seria nodurilor in gat (...)
·
La
plecare ne-am adunat toti la soare sa facem o poza a prieteniei...am ras copios
si ne-am strambat veseli spre soare si aparat...
·
Si de
parca emotiile nu cursesera lant, gestul micutei Alexandra m-a marcat pentru
tot restul zilei: la plecare si-a intins bratele in sus spre mine s-o ridic in
brate, m-a strans cu putere si mi-a mangaiat parul intrebandu-ma atat de pur si
cu un zambet mai mare ca chipul „mai vii a
mine?”
Am strans-o tare la piept si mi-am promis in gand inghitind un nod cat mine de mare ca
pe fetita asta eu vreau sa o revad cat mai curand.
Toti copilasii intalniti in acel colt de munte
uitat de timp sunt magici in moduri diferite! Fiecare din noi am ramas
fermecati de privirile lor atat de patrunzatoare, incarcate de afectiune si recunostinta.
Am lasat in acel colt de rai un pic de bucurie si uimire, si-am luat cu noi
ATATA implinire si liniste!
Ar fi atat de multe de zis in plus... dar atat de
nesemnificative comparativ cu intensitatea celor traite... Credeti sau nu, pentru
tot restul zilei povestile si planurile noastre au gravitat in jurul acestei
familii. Am constientizat bucuria adusa cu aceasta ocazie intr-o familie
deopotriva saraca si bogata, cu 10 copii. Dar mai ales am analizat variante
prin care ajutorul nostru in viitor sa fie repetitiv si benefic pe termen lung.
Despre acestea insa vom reveni cu un plan de idei frumoase si incarcate de
entuziasm in noul an ce vine, asa cum ne sta noua bine, familiei CAR
Universitar.
A trecut o saptamana. Si ma
gandeam ca agitatia Craciunului ma va detasa involuntar de experienta de mai sus.
Mi-e inca totul proaspat in ochii mintii...desi descarcand in scris m-am mai
eliberat.
De ce? (...) Pentru ca unele
gesturi sunt de nepretuit....unele priviri pana in maduva oaselor de
graitoare...iar unele cuvinte si intrebari au darul de a fi cutremurator de
miscatoare!
... pentru 2013, intalnirea
accestei familii cu 10 copii ramane cumva una din cele mai marcante zile ale
acestui an. Si crede-ma ca n-am dus lipsa de emotii puternice! Am trait acolo
cea mai intensa ora daruind si primind inzecit emotie si afectiune in strare
pura!
Stiu ca in situatia lor sunt
mii de copii. Stiu ca nu pot sa ii ajut pe toti dar NU vreau sa-mi taiati
elanul cu principii de genul ‚cu o floare nu se face primavara’.
E Craciunul si cred in magie
si-n emotii autentice! Eu cred in puterea de a schimba ceva prin puterea exemplului
aplicat aproapelui. Sunt trista si pozitiva deopotriva!
Stii ceva?! Stand de-o parte
si carcotind nu se face lumina! Nu-ti cere nimeni absurdul de a fi mama tuturor
ranitilor!
Dar cred cu tarie ca daca
fiecare am fi mai umani si implicati in nevoile celui ce sta la un umar
dinstanta ...daca am intinde cu adevarat un brat celui aflat la nevoie, am fi
putea sa ne simtim cu adevarat un OM (mai) BUN....
Text: Dia Somogyi
Foto: Ionut Burloiu si Dia Somogyi
Foto: Ionut Burloiu si Dia Somogyi
5 comentarii:
Felicitari Dia si tuturor prietenilor tai.... Ma bucur ca mai exista oameni cu suflet mare in tara asta..... cu respet Ghita si Lucica
Bravo Dia, splendid gestul grupului si prezentarea ta. Ne-a placut si mie si lui Cuta. Cred ca daca ar fi scrisa in engleza si publicaat mai larg intr-o pagina sociala, ar starni o avalansa de donatii la adresa familei. Ti s-ar cere sa le deschizi un cont la banca sau o fundatie. In special de Craciun, lumea vestica este foarte darnica si, mai ales pentru copii asa de frumosi.
Lucian (Toronto)
Idee geniala de la Cuta si Lucian.Bravo.
Ioana.
Cuvintele sunt de prisos. Totuși, nu mă pot stăpâni: Felicitări!
La mulți ani!
Bravos Dia !
Trimiteți un comentariu