Craciunul unor priviri de neuitat

Caut. De cateva zile imi caut gandurile linistite dar nu-mi dau pace o mana de emotii ce-mi stau pe suflet scai. Desi ma inconjor cu un Craciun maramuresan, cu o familie minunata si cu o caruta de activitati carusel, cu sufletul am ramas intr-un catun uitat de lume si timp, acolo unde am simtit si vibrat intens un pre-Craciun diferit, autentic.

Nu-mi pot lua gandul de la o dimineata recenta ... ‚Altfel’. O zi (din miez tarziu) de decembrie cand impreuna cu prietenii dragi din Club Alpin Roman Universitar am prins rucsacii in spate si zambetele pe chipuri, hotarati sa fim Mos Craciun pentru o familie sarmana cu 10 copii din Apusenii mei iubiti. Stiam din tura anterioara a clubului ca-n tot botul acela de culme inghetata mai licareste un singur fum de casa. Si-n casuta cu pricina la o privire mai atenta poti lesne surprinde  perechi de ochisori de prunci mirati, ce se inalta pe varfuri la fereastra si ies timizi in pragul casei sa vada putinii drumeti ce trec din senin spre nicaeri.

Ideea a venit cat ai clipi. O casa cu 10 copii nu poate fi deloc o intamplare usoara, judecand dupa parintii dusi prin sat si fetitele lasate in grija unei surori mai mari.

 Noi nu suntem 10, ci peste 100, si vrem sa aducem bucurie si zambete! Nimic complicat la cat entuziasm molipsitor zbarnaie in noi! Am strans asadar fiecare ce-am putut si-am avut in plus: hainute groase si sosete, mancare si lenjerii, jucarii de la fratii mai mici sau copiii celor din club si-un buzunar de bani adunati mana de la mana, preschimbat in 2 saci de alimente, paturi, cizme imblanite, carti, fructe si dulciuri ...toate de la Mosu’. In total, o caruta de lucruri necesare pentru o familie asa numeroasa, pe care le-am impartit in cei 12 rucsaci, saci si alte improvizatii ca sa le urcam cat mai usor in miezul muntelui.

Sambata dimineata ne-a surprins expirand aburi, glumind si povestind in urcus sa scurtam drumul derdelus.

Aflam ca parintii sunt iarasi plecati, iar fetitele singure acasa. Emotia surprizei ce le asteapta ne inalta totusi  si semne de intrebare: „Oare cum vor reactiona copiii?” „Poate ar fi bine sa mergem doar 2-3 inainte sa ii pregatim, sa nu se sperie cu noi, totusi suntem 12 !?”

Zis si facut. Auzindu-ne glasurile, 3 fetite scot ochii pe fereastra si curiozitatea le determina sa iasa in intampinare. Sora mai mare (de 9 ani) poarta in brate o mogalneata de 2 ani si strans aproape pe surioara de 4 ani jumate.

Noi le zambim bland si le explicam ca Mos Craciun a trecut pe la Cluj si ne-a povestit despre  ele, ce copii cuminti sunt . Ca le-a lasat o multime de lucruri, jucarioare, fructe si mancare ... si ca Mosul cel darnic si bun ne-a rugat pe noi, o mana de prieteni de munte sa le aducem  darurile sale fiindca el e prea batran si obosit sa mai urce pana de Craciun la casuta lor.

Nu pot sa va descriu uimirea lor, dar pot sa va asigur ca privirile si gesturile spontane au fost atat de graitoare incat ar fi sensibilizat orice ‚chip de piatra’.              

Unele momente si intrebari au fost atat de puternice incat ar merita fiecare o povestioara proprie. Ma voi rezuma insa la a puncta doar unele momente cheie, acelea care pe mine m-au marcat intr-atat incat si dupa cateva zile cu gandul am ramas acolo. Si le voi reda aleator, fara sa ma stradui sa descriu cronologic sau sa prioretizez, fiindca noi toti ne-am minunat in paralel, eram parca prinsi intr-o stare de transa iar intensitatea si farmecul momentelor s-au intrecut incontinuu .

·         Ochisorii micutei Corina cand ii povesteam despre Mos Craciun, cum statea ea pitita dupa bratul surioarei mai mari si cum se chinuia saracuta sa respire doar pe gurita

Ne-am imprietenit treptat aliindu-ma cu jucariile. M-a socat prin felul in care ma privea intens si-si apropia nasucul de al meu, studiindu-ma cu degetul pe fața.

I-am explicat apoi ca stiu secretul lui Servetel prin care (daca ma lasa) o ajut sa respire si pe nasuc, si-am reusit sa-i curat astfel nasucul de toti mucutii cei buclucasi.

 Mai crunt a fost cand am vrut sa-i curat si obrajorul,  caci sub istoria mancarurilor din ultimele zile se ascundea si o crusta de zgarietura iritata de frig iar servetelul cel umed a usturat-o atat de neasteptat incat cu greu s-a mai oprit din plans. S-a linistit  fugind si cuibarindu-se in bratele surioarei mai mari...care a alinat-o leganand-o sub magia mandarinelor oferite bucatica dupa bucatica printre lacrimile de crocodil.

·         Alina, sora mai mare care avea grija de restul ne-a impresionat profund, un copil tare responsabil la cei 9 ani si cu un simt matern exersat indelung. Din pacate privirea limpede si trista tradeaza o maturizare fortata, iar expresiile si raspunsurile ei ne-au sensibilizat complet.

Ea e mamica de substitut cand micuta Corina simte nevoia protectiei sau tremura de frig. E scolarita entuziasmata cand ii oferim rucsacul de scoala si se mandreste cu surorile ei premiante fiind  hotarata sa le urmeze exemplul. „Poate si eu o sa pot ajunge la internat in Cluj daca o sa invat bine”.  E genul de copil pe care il simti foarte deosebit dupa primele raspunsuri si iti doresti sa mentii legatura, sa ii veghezi evolutia si sa te implici, e foarte inteligenta si are mult potential.

·         Alexandra de 4 ani m-a complesit prin modul in care si-a exprimat inca din primele minute atasamentul, oferind si cerand constant afectiune. E fetita care mi-a intrat instant si adanc in suflet, m-a uimit incontinuu prin gesturile ei:  modul in care m-a tinut strans de gat si m-a mangaiat pe obraz, bucuria si hotararea sa duca ea toate cizmulitele si sa le imparta cu fratiorii,  dar mai ales curiozitatea ei nemarginita sa se surprinda in fotografii.

                                       

·         Si nu-mi pot scoate din minte momentul in care noi despachetam pe mese si paturi rucsacii cu de toate, iar ea ne privea de parca era la spectacol. Pusesem pe masa kilograme de mandarine, ciocolatele, zeci de bomboane de brad, turta dulce si alte bucurii de-ale copilariei. Dandu-mi seama ca nu ajunge la ele si ca in plus nu are curajul sa ceara, am ridicat-o in brate si i-am explicat ca toate sunt pentru ea si fratiorii ei.

 

                                      

Si pe cuvant ca mi s-au inmuiat (ca niciodata!)  picioarele cand mi-a pus cea mai emotionanta intrebare, aratandu-mi  causul palmelor  in care ii strecurasem 2 mandarine, 2 bomboane si o napolitana: „ pe cate zile sa impart toate astea ?” M-a tulburat si emotionat complet.

Vazuse doar muntele de bunatati aduse, aveau sa le ajunga tuturora o buna perioada !! Si-atunci,  cum Doamne, un copil vizibil privat de micile bucurii atat de comune altora, in loc sa se grabeasca pofticioasa sa manance fara grija m-a intrebat  in schimb pe cate zile sa-si imparta acele 2-3 bucatele...?!?! (...)

·         Momentul cand au revenit acasa mama cu ceilalti fratiori le-a adus pe chipurile micutelor gazde o bucurie spontana. Toate s-au strans in jurul ei, mezina nu s-a mai dezlipit din brate mamei, iar  fetitele abia venite acasa raspundeau politicoase la intrebarile noastre, dornice de imprietenire.

·         Toti prietenii din CAR au fost ajutoarele lui Mos Craciun, contribuind la amprentarea zambetelor pe chipurile lor. Dar m-a impresionat mult sa-l descopar pe Adi al nostru cum le desface fetitelor rand pe rand portocalele... sau Anca, Dana si Cristina cum stau si se joaca cu piticotii sau cum le explica cu convingere rostul periutelor de dinti.

·         Un alt moment cheie a fost fascinatia creioanelor colorate si-a cartilor de desenat! N-am mai vazut nicaeri atata entuziasm si curiozitate la un loc! Desi erau inconjurate de dulciuri si jucarioare de plus, atractia maxima pentru fetite a fost carticelele si creioanele de colorat. Roxana era fascinata sa-i anime in culori pe fabulosii Tom si Jerry, de parca tot universul se derula in paginile care o imbratisau!

·          Simultan, micuta Alexandra cerea atentie din toate directiile. Mi-a explicat de zor ceva de nenteles din cartea cu colinde desi abia ma pusese sa-i desenez un cavaler.

 Apoi l-a ascultat fascinata vreo 2 minute pe Ciprian cum trebuie aranjate creioanele in cutii, dar fara sa priceapa rostul ordonarii dupa marime sau cutie...si-a creat si l-a convins si pe el de noua ordine stabilita de ea.

            

·         Uimirea descoperirii frontalei si testarea ei direct in ochi, rasetele spontane dar mai ales intrebarea Mariei „deci voi putea cand merg dimineata la scoala prin padure sa am lumina cu mine?(...)”   a fost un alt moment din seria nodurilor in gat (...)

·         La plecare ne-am adunat toti la soare sa facem o poza a prieteniei...am ras copios si ne-am strambat veseli spre soare si aparat...  

·         Si de parca emotiile nu cursesera lant, gestul micutei Alexandra m-a marcat pentru tot restul zilei: la plecare si-a intins bratele in sus spre mine s-o ridic in brate, m-a strans cu putere si mi-a mangaiat parul intrebandu-ma atat de pur si cu un zambet mai mare ca chipul „mai vii a mine?”

Am strans-o tare la piept si mi-am promis  in gand inghitind un nod cat mine de mare ca pe fetita asta eu vreau sa o revad cat mai curand.

Toti copilasii intalniti in acel colt de munte uitat de timp sunt magici in moduri diferite! Fiecare din noi am ramas fermecati de privirile lor atat de patrunzatoare, incarcate de afectiune si recunostinta. Am lasat in acel colt de rai un pic de bucurie si uimire, si-am luat cu noi ATATA implinire si liniste!

Ar fi atat de multe de zis in plus... dar atat de nesemnificative comparativ cu intensitatea celor traite... Credeti sau nu, pentru tot restul zilei povestile si planurile noastre au gravitat in jurul acestei familii. Am constientizat bucuria adusa cu aceasta ocazie intr-o familie deopotriva saraca si bogata, cu 10 copii. Dar mai ales am analizat variante prin care ajutorul nostru in viitor sa fie repetitiv si benefic pe termen lung. Despre acestea insa vom reveni cu un plan de idei frumoase si incarcate de entuziasm in noul an ce vine, asa cum ne sta noua bine, familiei CAR Universitar.

A trecut o saptamana. Si ma gandeam ca agitatia Craciunului ma va detasa involuntar de experienta de mai sus. Mi-e inca totul proaspat in ochii mintii...desi descarcand in scris m-am mai eliberat.

De ce? (...) Pentru ca unele gesturi sunt de nepretuit....unele priviri pana in maduva oaselor de graitoare...iar unele cuvinte si intrebari au darul de a fi cutremurator de miscatoare!

... pentru 2013, intalnirea accestei familii cu 10 copii ramane cumva una din cele mai marcante zile ale acestui an. Si crede-ma ca n-am dus lipsa de emotii puternice! Am trait acolo cea mai intensa ora daruind si primind inzecit emotie si afectiune in strare pura!

Stiu ca in situatia lor sunt mii de copii. Stiu ca nu pot sa ii ajut pe toti dar NU vreau sa-mi taiati elanul cu principii de genul ‚cu o floare nu se face primavara’.

E Craciunul si cred in magie si-n emotii autentice! Eu cred in puterea de a schimba ceva prin puterea exemplului aplicat aproapelui. Sunt trista si pozitiva deopotriva!

Stii ceva?! Stand de-o parte si carcotind nu se face lumina! Nu-ti cere nimeni absurdul de a fi mama tuturor ranitilor!

Dar cred cu tarie ca daca fiecare am fi mai umani si implicati in nevoile celui ce sta la un umar dinstanta ...daca am intinde cu adevarat un brat celui aflat la nevoie, am fi putea sa ne simtim cu adevarat un OM (mai) BUN....

Text:   Dia Somogyi
Foto:  Ionut Burloiu si Dia Somogyi