miercuri, 19 august 2020

Țibleș și Gutâi, două repere vizuale inconfundabile

 Înca un weekend activ, doi vecini buni prieteni cu origini vulcanice, două grupe montane care oferă repere vizuale inconfundabile în lanțul Orientalilor, Țibleș și Gutâi.


Am pornit vineri seară spre Târgul Lăpuș, iar din satul Groșii Țibleșului am luat-o în dreapta, spre masivul cu vârfuri triplete, o formă familiară pentru împrejurimi. Am găsit un loc potrivit pentru a instala corturile, apoi am făcut un cerc de închegare a trupei de-a doua zi.

Dimineață ne-am numărat 13 persoane - Ioana Duma, Andreea Dan și Alex Iugan, Cristina Trifan și Bogdan Pintican (toți simpatizanți ai Clubului), Adi și Ilinca Hogiu, Sabrina Herlo, Nuțu Radu și Iren Bognar, Ion Lisnic, Ovidiu Motioc (foști și actuali membri ai CAR) și Lușu (Marcel Giurgea), care a fost coordonatorul turei. 

Lăsând mașinile undeva mai sus (pe valea Bradu), am pornit la scurt timp după ora 8. Pe vale mai întâi, apoi pe serpentine, remarcând în urcare aerul schimbat, cald și uscat. Am avut de furcă cu un drum încărcat cu vegetație, așa că am apreciat deschiderea de pe coama dealului cu o mică pauză și am salutat doi alergători care se antrenau. 

Ajungem mai târziu la refugiul Arcer, și de acolo facem un drum dus-întors pe poteca ce duce spre vf. Țibleș pentru a ne reface rezerva de apă. Am mers cam 400 m spre SE până la un pârâiaș izvorât de sub stâncăriile Arcerului.



Apoi am luat-o prin spatele refugiului pe PA, pe o urcare mai abruptă către vf. Arcer (1829m). Pe vârf am făcut o pauză în care am reperat munții Rodnei către est, ai Maramureșului către NE și alții în continuarea lor, dincolo de granița cu Ucraina. 


Pornim către vf. Țibleș discutând despre originea acestor munți. S-au format prin activitate vulcanică și sunt compuși aproape în totalitate din asemenea roci. Unele dintre aceste roci, poroase, le observăm pe culme. Un fenomen succesiv vulcanismului este degajarea de gaze prin crăpăturile scoarței terestre, numit mofetă. Urmare a fenomenului sunt multe izvoare minerale în zonele joase ale munților. Localnicii zic borcuturi. 

Următoarea pauză este pe vf. Țibleș (1839m), mai lungă pentru o parte din grup și mai scurtă pentru cei care decidem să dăm o plimbare alertă până pe vf. Bran (1840m). Ne-am întors ceva mai repede decât ne așteptau colegii, spunând că de data asta e mai aproape vârful decât pare.





Coborâm pe piciorul sudic al Țibleșului. Când ajungem lângă pădure începe o ploaie cu tunete și ne retragem puțin mai jos. După ce trec tunetele, continuăm să mergem pe culme până la o cruce de piatră (vf. Oușor ), apoi o luăm în dreapta prin pădurea de conifere.

Ploaia slăbește cât coborâm noi. La ieșirea în poiană, în capătul pădurii de conifere, avem un peisaj larg cu vizibilitate mai bună decât dimineață. Ajungem la niște arbori înalți și de acolo urmează din nou serpentine. Le-am coborât destul de lent, făcând opriri constante pentru zmeura aromată de pe marginea drumului.





Ca ultim eveniment al zilei, a trebuit să traversăm desculț râul, spre bucuria tălpilor noastre. Am ajuns înapoi la mașini pe la ora 18, și am decis să mergem spre următorul obiectiv, munții Gutâi.

Pe drum am găsit un loc perfect de campat pe Valea Lăpușului, pe o luncă cu iarbă nu prea mare. Unii ne-am amplasat cortul chiar lângă râu, să adormim mai ușor lângă apă… Mai era acolo cimbrișor și alte ierburi frumos mirositoare. 

A doua zi am mers cu mașinile până în pitorescul sat Breb. Acolo am așteptat doi camarazi din Baia Mare, pe Elena Verba și Paul Balint, rotunjind componența trupei la 15 persoane. 

Am luat-o spre SV. Pe ulițele mai întâi, apoi printre terenurile îngrădite cu căpițe de fân și livezi, înaintând într-o moleșitoare zi de august. N-am oprit puțin la umbra arinilor albi și negri de pe malul lacului Morărenilor, singurul loc din țară unde aceștia cresc împreună. Am mai făcut apoi un popas lângă o turbărie, din Rezervația Tăurile Chendroaiei.

După cum zice wikipedia, turba este “un tip de cărbune inferior format prin descompunere lentă și carbonizare parțială a vegetației acumulate în mlaștini neaerisite”. Mlaștină e și cea pe care pășim. E un teren spongios sub picioare, cu impresia că te afunzi în el și surpriza că îți susține destul de bine greutate. La mijloc sunt niște ochiuri de apă în care se reflectă stâncile Crestei Cocoșului, pentru că la o adâncime nu prea mare apa e întunecată, de culoarea rocii sedimentare pomenite anterior.









Apoi urcăm mai abrupt, prin zăpușeala zilei. În spate încep să se profileze culmi și creste cernite. Le vom admira din nou de sus, de pe stânci, apoi de pe traseul întins către vf. Gutâi. Tot pe stâncile Crestei câțiva dintre noi facem poze și observăm pe cei ce plutesc cu parapantele. Unul dintre ei trece chiar deasupra noastră.

În drum spre vf. Gutâi avem o porțiune pe versantul sudic al culmii. Acolo ne amintim din nou că e august și e caniculă. Ușurarea vine de fiecare dată când revenim ceva mai sus, iar vântul dinspre nord aduce răcoare și arome subtile. Prima care se poate ghici este cea de rășini, dar mai târziu, privind spre căpițele din poieni, inserezi uneori și o nuanță de fân, fie că o simți aievea sau nu.

Lușu ne ademenise simțurile și imaginația cu o baie într-un lac. Cu această idee coborâm spre Breb, doar că era deja târziu și renunțăm la acest ultim deliciu. În schimb, ajungem în fânețele încinse peste zi, pe drumuri tot mai domoale, apoi pe ulițele satului, pănă la mașini, încheind circuitul.

Continuând impresii din alți ani și bătând drumul prin locurile pitorești ale Maramureșului, am formulat o definiție rurală a norilor – aceștia sunt plămânii văzduhului adulmecând îndelung fânațele încinse. Deși regresivă și cu proiecții antropomorfe, părea plauzibilă când reveneam încet pe ulițele Brebului.


de Ion Lisnic.

Niciun comentariu: