miercuri, 28 octombrie 2020

Legendele si frumuseți ale Ceahlăului

 

Ceahlăul un munte plin de legende și de frumuseți bine ascunse.

 Joi seara am urcat la frontale din Curmătura Lutu Roșu, pe poteca marcată cu banda albastră către cabana Dochia, pe o vreme neașteptat de caldă pentru această perioadă.

Acest traseu, căruia i se spune și „liftul” - fiind cea mai umblată și mai rapidă cale de acces către platoul somital al Ceahlăului, merge pe culmea Răchitiș, trecând pe la Piatra cu Apă, pe sub Detunate și Cetățuia cu ai săi Călugari pentru a ajunge sus la cabana Dochia.

Cerul era plin de stele și luna care apunea i-a însoțit pe prima parte a urcușului pe cei mai harnici. Pe la miezul nopții a ajuns sus, în campingul aflat sub cabana Dochia și ultimul grup.

Vineri a fost mai mult o zi de plimbare.

Nu mult după răsăritul soarelui eram toți gata de drum.

Marea de nori, care e aproape mereu prezentă acum în plină toamnă deasupra lacului, a fost mai timidă și ne-a arătat doar câțiva norișori.







Am început prin a face o vizită Detunatelor, loc unde muntele e despicat de falii adânci. Ca multe alte  locuri din Ceahlău acesta are și el povestea lui:

Se spune că un rege plin de toate bogăţiile pământului, nevrând să lase moștenire urmaşilor săi, a îngropat sub aceste stânci toată averea sa. Sute şi sute de ani au trecut de atunci până într-o bună zi când Satana s-a apucat să sape sub stânci, cu gândul de a găsi comoara.

Înfuriat că nu dă de comoară și cum toată munca lui se dovedi a fi în zadar, a adus mii de trăsnete deasupra stâncii. Dogoarea iscată de trăsnete a crăpat stânca, şi odată cu ea s-a topit şi întreaga comoară a regelui cel zgârcit.

De atunci acelor stânci impunătoare li se spune... Pietrele Detunate.”



Restul zilei a fost dedicată zadelor îmbrăcate în haine de gală.

 Cândva prin aceste locuri se strecura cărarea Ţuţuenilor, cărare veche de sute de ani, pe care ciobanii din fosta vale a Bistriţei (satul Secu, Izvorul Alb, Buhalniţa) își duceau vitele și oile pentru o vară întreagă pe păşunea întinsă din platoul Ocolaşului Mic. Azi numai numele unora dintre polițe („Poliţa lui Cozma", ,,Polița lui Pîrhan", „Poliţa lui Prună") mai amintește de ei.

 Vremea a ținut cu noi. Cerul mai mult senin și temperaturile plăcute îmbiau la popasuri dese, unde să lași privirea să zboare peste genunile ce ne înconjurau pentru a admira frumusețile din jur.

 Ne-am strecurat pe acolo așa cum cerea regretatul dr. Iacomi – un mare și pasionat iubitor al Ceahlăului, într-un articol publicat de mult, în vechea revistă România Pitorească „cu pioşenie şi mare grijă, fără a distruge ceva, întocmai caprelor negre, cerbilor şi căprioarelor coborâte la păscut şi adăpost prin aceste locuri”.











 Cum vremea pe a doua zi nu se mai anunța așa de frumoasă, am scurtat puțin traseul, lăsând timp și pentru un apus de pe vârful Toaca. În ciuda vântului tăios, o parte dintre noi au așteptat cu răbdare câteva zeci de minute ca soarele să se ducă la culcare și sa încingă cerul cu toate nuanțele posibile de roșu și portocaliu. Iar ca bonus, au văzut și faimoasa piramidă care de fapt se formează la fiecare răsărit și apus dacă vremea permite, poate nu atât de perfectă ca pe 6 august când este ziua Muntelui/Schimbarea la față și vin sute de oameni să o vadă dar oricum suficient de impunătoare.

Peste noapte vântul a cam scuturat corturile dar fără să pună totuși probleme.





 Sâmbăta a fost o zi mai solicitantă.

Ca și în ziua anterioară, pe la 8 deja porneam de la corturi spre cabană și de aici mai departe peste platou însoțiți de marcajele cruce roșie și bandă albastră către Jgheabul lui Vodă. Deși nu mai era la fel de senin ca ieri, vremea arăta mai bine decât în prognoză, așa că pe lângă frumusețile din imediata apropiere (Toaca, Piatra Ciobanului, Piatra Lăcrimată) am putut vedea în depărtare cupola Giumalăului, Călimanii și Rodnei. Făgărașii au rămas pe data viitoare, când zările vor fi mai limpezi.

Vântul ne-a cam fugărit pe platou dar imediat ce am început coborârea pe jgheab a devenit mai mult o prezență sonoră. Mai jos, am deviat puțin până „La Pălărie”, loc de unde se vede minunat atât Gardul Stănilelor, cât și impunătorul abrupt al Ocolașului Mare. Din păcate unii dintre (ne)oamenii ce au ajuns pe acolo au confundat poteca ce duce spre acest loc cu buda publică :(


 

 Am continuat pe banda albastră până jos în drumul forestier, drum ce l-am urmat apoi până în Poiana Stănilelor. Aici se află schitul Stănile cu hramul „Sfântul Cuvios Antonie cel Mare”, schit ce a fost înființat în anul 1998. Mai departe, pe o potecă folosită mai mult de călugări și ciobani am coborât pentru a da ocol Pietrei Sure, un munte în miniatură, străjuit de chei adânci și cu creste a căror semeție și dantelărie te trimite cu gândul mai mult către zonele calcaroase, decât la conglomeratul în care sunt sculptate, care are specific forme mai rotunjite.












 Revenind în poiană, am făcut o scurta pauză de masă și am pornit pe sub Turnul lui Budu, către platoul Ocolașului Mic.

Și fiindcă tot suntem pe tărâmul legendelor, am să o amintesc și pe cea a Turnului lui Budu sau Butu și Ana cum mai este numit prin alte scrieri.


„Se spune că pe vremea voievodului Alexandru cel Bun, trăia un tânăr pe cât de viteaz pe atât de chipeş şi pe care îl chema Butu. Fata domnitorului, Ana, ispitită de frumusețea și vrednicia lui Butu, se îndrăgosti de acesta şi amândoi îşi jurară credință veșnică. Dar, pe când se pregăteau de nuntă, numai iată că vrăjmaşii năvăliră în ţară şi Butu trebui să plece la război. Soarta a fost potrivnică celor doi, căci Butu pieri în luptă. Deznădăjduită că tatăl ei hotărâse să o mărite cu un boier de ţară, Ana se duse şi ceru ajutorul unei vrăjitoare. Aceasta îi promite Anei că va face vrăji şi îl va aduce înapoi pe iubitul său, dar în chip de strigoi. Chemat de farmecele vrăjitoarei, Butu apăru pe un cal alb într-o noapte urâtă şi întunecată, o luă cu dânsul pe Ana şi dispărură amândoi în mijlocul fulgerelor, zburând către muntele Ceahlău. Plutind încă deasupra muntelui la venirea zorilor, aceştia sunt prinşi de cântatul cocoşilor. O detunătură înspăimântătoare sparge văzduhul prăvălindu-se asupra fugarilor, care se prăbuşesc prefăcându-se în cele două stânci îngemănate. Astfel le-a rămas numele de atunci: Turnul lui Butu.”

 




 De aici, pe drumul deja cunoscut, am ajuns la corturi când se îngâna ziua cu noaptea.

 Din păcate prognozele s-au adeverit și peste noapte a început ploaia. Dimineața ne-a întâmpinat cu ceață și ploaie mocănească, așa că tot ce ne mai rămânea de făcut era să strângem tabăra și s-o luăm la vale. Am folosit aceiași potecă ca la urcare, pentru a evita baia nedorită ce ne-ar fi așteptat dacă am fi coborât printre jnepenii uriași de pe Jgheabul cu Hotar, cum era în planul inițial.




 Cine dorește să afle mai multe despre traseele și de ce nu și despre legendele acestui munte, poate accesa pagina PNC http://www.ceahlaupark.ro/

 

Pentru cei pasionați de statistici dau mai jos câteva date:

Joi                    4,6 km/780 D+;
Vineri               11,7 km/910 D+
Sâmbătă          18,3 km/1437 D+
Duminică         4,6 km /48 D+
Total                38,9 km/3175 D+



 Titus Hen.

Niciun comentariu: