vineri, 27 noiembrie 2020

Alpinism în Bucegi - Acele Morarului

 

 Alpinism pe Colții Morarului


 În cele ce urmează voi descrie o tură fantastică de toamnă pe ,,Acele Morarului’’, o tură organizată de către Cotyso Igna în cadrul Clubului Alpin Român. Ghizii au fost alpiniștii Alex Păun și Cotyso Igna ajutați de inimosul coleg Cezar Manea.



    Alex pe "Acul Mare" al muntelui Moraru - colții Obârșiei în fundal

 

 Am pornit la ora 5:28 de lângă mașinile pe care le-am lăsat la intrarea în traseul marcat cu bandă galbenă, care urcă pe Valea Cerbului. Eram echipați de zăpadă, deoarece cu doar cateva zile înainte să pornim spre Bușteni, am primit cateva poze din zonă, iar peisajul era pe deplin unul de iarnă. Cu pioletul și colțarii în rucsac, la lumina frontalei urmăm poteca prin pădure, zărind din loc în loc o varietate largă de ciuperci. Ivirea zorilor ne prinde la ieșirea din pădure și vine cu o mare surpriză pentru noi, deoarece aveam parte de vreme bună, soare din belșug și zăpadă doar pe alocuri, în zonele mai ferite de soare. În acel moment, cred că toată lumea regreta că avea în rucsac colțarii pregătiți și trebuia să-i care în spate pe toată durata acestei ture.

 Am urcat până în al doilea circ, lăsând în spatele nostru o mare de nori ce s-a așternut peste Bușteni. La punctul de răscruce între poteca marcată și traseul pe care urma să mergem, am facut o mică pauza. În această pauză, domnul Cezar Manea, ne făcea o scurtă recapitulare despre cum se folosește corect pioletul în cazul unei alunecări. 



    superba Vale a Cerbului în zori

 Traversăm pe curbă de nivel, ,,Brâna Mare a Morarului”, cu mare grijă, deoarece iarba era încă udă. Zărim din depărtare o capră neagră ce se afla pe direcția noastră de mers. Se oprește timp de o clipă, moment în care ne admiram reciproc, iar mai apoi ne continuam drumul. Pentru a ajunge în creasta matematică, Alex ne propune să urcăm pe un vâlcel umbrit, pe care era așternut un petic de zăpadă. 

 Începem urcarea pe acel vâlcel, sprijinindu-ne în piolet. Era o urcare destul de susținută, dar nu era foarte lungă. Pe alocuri mai zăream cate-o floare de colț înghețată. Când ajungem în dreptul peticului de zăpadă, Alex ne atrage atenția că nu suntem primii ce ajung în creastă în acea zi, deoarece în locul în care urma să ajungem noi, se afla un urs destul de mare. Așteptăm preț de cateva momente să se retragă și ne continuăm drumul.


     Fața Morarului, pe Brâna Mare a Morarului 

urcarea spre Creasta Ascuțită

Cristina si Daniel în ascensiunea pe Creasta Morarului

Creasta Ascuțită

  Ajunși în creastă, ne echipăm, deoarece urma să ne legăm în coardă. Parcurgem neasigurați o porțiune scurtă, până în momentul în care zărim stânca. Ne legăm în coardă toți șapte, la o distanță de aproximativ 15 metri unul de celălalt. Aveam cu noi trei semicorzi. Alex pleacă cap de coardă și începe să asigure pitoanele care mie nu îmi inspirau prea mare încredere, dar probabil ar fi ținut o cădere ipotetică. Traseul era ușor și aerian, era o plăcere să privești pe de o parte și de alta a crestei. Continuăm să parcurgem creasta până la o platformă destul de mare, unde Alex regrupează la două spit-uri cu cordelină. Pentru că timpul era esențial și mai aveam destul de mult de parcurs, filam eu restul echipei să ajungă toți în regrupare, Alex le coboară salam pe Dora și Cristina, iar mai apoi coborâm și noi într-un singur rapel, deoarece am legat semicorzile între ele.


 Continuăm traseul prin partea stângă a ,,Acului Roșu’’, ocolind traseul de escaladă ,,Năluca’’, despre care Alex spunea că ar avea un grad rotpunkt de 7- și ar fi destul de prost asigurat. După 10-15 metri de iarbă, începem urcarea pe porțiunea cea mai puțin înclinată. Ajunși toți la o regrupare intermediară, ne decidem să lăsăm rucsacii acolo, deoarece mai aveam o porțiune mai grea de urcat, porțiune pe care eu am simțit-o ca fiind maxim gradul 4, iar mai apoi ne întoarcem tot pe acolo. Domnul Cezar Manea insistă ca vrea el sa urce cap de coardă ultima porțiune până în vârf. Depășim o fisură verticală destul de ușoară, mai apoi urmează un teren ce nu impune probleme și încă o fisură asigurată cu două sau trei pitoane. Trecem pe lângă regrupare și mai urcăm vreo 5 metri până în vârf. Aici am avut supriza neplăcută să vedem că lipsește faimosul carnețel și cutia în care se afla nu mai avea capac. Am petrecut cateva clipe de neuitat în vârf, unde am făcut cateva poze de grup și înainte să fim răpiți de peisaj am început coborârea, deoarece era destul de tarziu și voiam să evităm să ne prindă noaptea în traseu. La stația de rapel, Cotyso, ne supraveghea pe fiecare în parte, pentru a se asigura că executăm rapelul în deplină siguranță. El și Cezar fiind ultimii care au coborât de pe ,,Acul Roșu”. 



     Daniel parcurgând creasta spre Acul Mare



  
prima regrupare de pe Acul Mare



    retragerea din traseu pe Brâna "Duracell" :)


    Cezar și Sorin pe Ace


Creasta Ascuțită


 Pentru a duce la bun sfârșit tura, trebuia să urcăm și pe renumitul ,,Ac al Crucii”. Tradiția acestei cruci de pe ac, datând din anul 1929, în memoria lui Niki Alexandrescu, care și-a pierdut viața în anul 1928. 

 Începem urcarea pe ,,Acul Crucii”, traversând pe o brână de iarbă, iar mai apoi pe o fisură bine asigurată. După traversarea fisurii ajungem într-o mică șa destul de aeriană, cu o priveliște care te fură. Cum nu era timp de zăbovit, continuăm pe trepte de iarbă până în vârf.


  Retragerea traseului am facut-o, la îndemnul lui Alex pe o brână înierbată, pe care Cotyso a numit-o ,,Brâna Duracell-ului”. Pentru a fi în siguranță am continuat sa mergem concomitent legați în coardă. Traseul traversa cateva vâlcele înzăpezite, iar mai apoi trecea pe sub niște surplombe impunătoare de conglomerat. După ce am trecut de zonele cu risc de alunecare decidem sa facem o pauză pentru a ne dezechipa și a continua traseul pe poteca turistică. Deși până acum nu am avut probleme cu oboseala, după această mică pauză se simțea lipsa condiției fizice, dar asta nu m-a descurajat să continui în același ritm. Tot ce gândeam în acele momente, traversând Valea Cerbului înapoi spre locul în care am parcat mașinile, era că am nevoie de o Cola rece. Probabil gandurile mele erau datorate faptului ca am rămas cu foarte puțină apa, dar știam că undeva în pădure se află un izvor și așteptam cu nerăbdare să ajung la el.

 În spatele nostru la vreo cateva sute de metri se zăreau vag cateva lumini. Erau cel mai probabil turiști care se retrăgeau din traseu, la fel ca noi.

 Într-un final ajungem la izvorul pe care îl așteptam de foarte mult timp și mergem sa ne umplem sticlele cu apa rece. După ce mi-am potolit setea, parcă și oboseala a trecut. Continuăm traseul prin pădure, la lumina frontalei, iar în jurul orei 20 am ajuns la mașini. 



zada în noiembrie pe Valea Cerbului 



 De aici urma să ne întoarcem la Căminul Alpin- cuibușorul CAR din Bușteni, dar cum un gând de pe drum nu îmi dădea pace, am pornit împreună cu Dora și Sorin spre cel mai apropiat magazin pentru a cumpara Cola și dulciuri.

 A fost o tură extraordinară, cu de toate, pe care aș mai repeta-o de nenumărate ori fără să mă plictisesc. 


 Participanți la tură au fost: Cezar Manea, Cotyso Igna, Alex Păun, Cristina Sandru, Sorin Toth, Teodora Borodan și subsemnatul.



Daniel Cocoș.


luni, 23 noiembrie 2020

Atelier de fotografie în Rarău

 Fotografie la răscruce de anotimpuri

Această tură în Rarău a fost restrânsă, doar trei persoane, dar plină de farmec și de fenomene meteo  excelente pentru fotografia artistică.

  

    Păzitorii văii - Manuela Urlan

     Pot spune cu satisfacție că a fost dincolo de așteptări!


    Lumină și umbre pe Rarău - Gabriel Păcurariu


 Vineri seara ne-am întâlnit la cabana meteo Rarău, cu Romeo Kostandi și Manuela Urlan, amândoi pasionați de fotografie, cu care am ținut o scurtă ședință tehnică, iar dimineața la ora 7.00 am plecat la drum să vânăm frumosul!

Sâmbătă dimineața am avut plăcuta surpriză să găsim chiciură din belșug pe iarba uscată si pe brazi, chiar și pe stânci, în combinație cu o ceață destul de disipată care ne-a permis să compunem niște cadre    alpine de toată frumusețea!

       

    Rarău - Romeo Kostandi

Dacă cu o seară înainte aveam îndoieli asupra reușitei acestei ture, in acea dimineață, uitându-ma la fețele colegilor mei, acea îndoială dispăruse ca prin minune...ne plăcea acea atmosferă, vănt slab spre deloc, soarele sporadic si ceața care făcea un spectacol fain!

Deoarece nu am avut parte de un răsărit ca-n filme, am pornit de pe vârful Rarău spre șaua Ciobanului, Popii Rarăului, poiana Todirescu si cu circuit prin padurea seculara Slătioara, patrimoniu UNESCO.

Au fost 14 km de drumeție cu opriri muuulte, caci la fiecare 50 de metri ni se deschideau alte privelisti sau subiecte frumoase!

Am vorbit despre arta fotografică, despre compoziție și fundaluri, despre lumina în compoziția de fotografia de natură, despre minimalismul de peisaj, iar despre tehnica și setări, am vorbit doar atunci când era cazul, dar așa cum am observat, fiecare își cunoștea jucăria destul de bine.

       

    Viața din pădurea seculară Slătioara, Rarău - Gabriel Păcurariu

Pădurea seculară a fost un alt subiect fain, care ne-a ținut din mers, unde am descoperit o altă lume ofertantă în subiecte foto...pădurea e magie pură, acolo nu aveam internet, dar aveam o conexiune muuult mai bună!...

...pădure cu arbori seculari, care e neatinsă și se re genereaza după o ordine corectă, cea naturală!

...mușchi, ciupercuțe, chiar și flori pe alocuri au fost subiectele noastre, unde ne-am mocăit destul de mult, dar cu o satisfacție totală! 


    Natura ca un fotostudio - Gabriel Păcurariu

        Acolo am vorbit despre lumina și umbra pe care o are pădurea și cum s-o folosim cât mai artistic în fotografia macro sau closeup.

Am învățat să curățăm și să aranjăm un decor, în așa fel încât să nu afectăm natura, să observăm mai mult și să fim curioși până la urmă....

Una peste alta, a fost o zi de sâmbătă reușită și productivă...

     

    V-ați ascunselea - Manuela Urlan

...dar dumincă dimineața a fost ca-n filme, un răsărit splendid, pe care l-am prins în obiectiv de pe piatra zimbrului și creasta acestuia la 7.15 am.

Marea de nori și răsăritul colorat cu temperaturi pe plus, a făcut ca acolo să se întâmple ceva ce visează orice fotograf de peisaj...am privit la colegii mei și pur și simplu lăsaseră aparatele jos și doar priveau fermecați spectacolul...

Ne-am dat seama repede că oceanul de nori va persista aproape toată ziua, am decis să facem o drumeție pe belvedere și circuitul Pietrele Doamnei.


    Rarău - Romeo Kostandi

       Alte subiecte de fotografie apăreau la fiecare cinci minute așa că a fost o tură ușoară spre mediu într-un ritm calm!

Spre amiaza am ajuns la cabana unde ne-am împachetat și am plecat spre casă sub puternica influență a emoțiilor trăite în spectacolul naturii!

Mai vreau! 

Povestea continuă, iar fiecare dintre voi o poate trăi participând la turele foto.

    

    Insula din oceanul de nori, Rarău - Gabriel Păcurariu

Răsăritul de pe piatra Zimbrului, Rarău - Gabriel Păcurariu

Rarău - Romeo Kostandi



Gabriel Păcurariu


miercuri, 18 noiembrie 2020

Tură "În Memoriam" Radu Crișan, Apuseni

 

Farmecul Apusenilor, tură în jurul Văii Sohodol în memoriam Radu Crișan

 Luna noiembrie este momentul de tranzit în cadrul drumețiilor din calendar. Ne încheiem sezonul prin munți cu altitudini mai joase, împodobiți cu frumoasele culori de toamnă și pregătim noul calendar de drumeții care debutează cu activitățile de iarnă. Este abordarea care o recomandăm montaniarzilor în această perioadă a anului, a-și bucura sufletele cu peisajele blânde prin munți cu priveliști deschise printre păduri și livezi, pe culmi multicolore și a evita urcarea pe crestele înalte la peste 2.000 m altitudine, unde pericolele de alunecări incontrolabile pe gheață sunt mari în această perioadă de tranziție între toamnă și iarnă, mai ales dacă suntem surprinși echipați de vară. Abia din a doua parte a lui decembrie își intră iarna în drepturi pe crestele munților înalți de la noi, cu un strat consistent de zăpadă, moment în care este obligatoriu echipamentul de iarnă complet și experința unor ture de iarnă. Gândul zboară la prietenul CAR din Sibiu, Mihai Manolache care a suferit recent un tragic accident pe Valea Viștei în încercarea de a-și salva fiul care alunecase la vale pe zăpada înghețată. 

 Pentru a încheia cu lucrurile tragice, amintim despre Radu Crișan, numele din titlul evenimentului, coleg de club decedat în mod tragic tot într-un noiembrie al anului 2009 în Făgăraș și căruia D-l Dinu și Marlene Mititeanu dedică tura noastră pe culmile din Sohodol. Împreună cu Radu au parcurs același traseu cu un an înainte, în noimbrie 2008, iar de atunci câteva ture organizate pe culmile Sohodolului au fost dedicate în memoriam lui Radu.

    case locuite pe culmi moțești

 Am terminat cu tragedii și tristeți, trecem la lucruri bune mai vesele și plăcute, următorul element din titlu care îl supunem atenției este „Farmecul Apusenilor”, folosit în ultimul timp în cadrul turelor noastre prin Apuseni. Termenul a fost împrumutat din blogul D-lui Dinu Mititeanu, părintele actualei filiale Cluj a CAR, fosta secție universitară, din articolul cu același nume care ne prezintă într-un mod precis caracteristicile, atmosfera și așteptările care sa le avem la turele prin Apuseni.

  Sunt munţi care au "ceva" ce nu au alţii mai renumiţi, mai înalţi, mai dificili, mai mediatizaţi ; sunt munţi care oferă numeroase surprize „ Dinu Mititeanu.

Surprizele le întâlnim întradevăr la tot pasul, acestea constau în întâlniri neașteptate cu animale, oameni, obiceiuri, tradiții și cătunele din munți, lucru care nu este specific altor munți mai înalți în care domină peisajul preponderent de gol alpin minimalist în care ies în evidență crestele și abrupturile de piatră.

Culmile din jurul Sohodolului sunt localizate în Țara Moților, renumită pentru așezările omenești la mare altitudine, de peste 1.000 m, locuite permanent pe toată durata anului. În articolul D-lui Dinu este precizat un scurt istoric al populării zonelor alpine dar mai ales al depopulării din ultimii ani, odată cu dispariția ultimilor bătrâni care se încăpățânează să moară în locurile unde s-au născut.

O tură prin Apuseni este asemănată cu o vizită într-un muzeu, ture parcurse cu sufletul nu doar cu picioarele, mai prindem live” câteva fragmente din filele cărților unde se povestește despre viața și obiceiurile oamenilor din munți, ne putem număra printre norocoși care se simt „hoinari prin trecut” așa cum scrie D-l Dinu:

„ Îl considerăm doar o invitaţie pentru a merge să vă convingeti la faţa locului, sa fiţi din când în când "hoinari prin trecut". Până se mai poate, până ce acest "trecut" mai există, până nu se va muta cu totul din blânzii Apuseni în cărţi de istorie şi etnografie. Atunci vom fi mai săraci şi mai trişti... ”

La o onorabila vârstă la care a adunat mai mult de 80 de primăveri, D-l Dinu Mititeanu încă este în putere și ajută clubul cu ture prin munții noștri, unele prin locuri deosebite, imaginate și dorite de dânsul, în afara marcajelor sau circuitelor montane clasice, umblate în masă de iubitori ai muntelui.


     D-l Dinu Mititeanu în vorbă cu moți

Acesta este și cazul actualei ture din început de noiembrie, aceasta a trezit interesul a numeroși colegi de club și simpatizanți. În premieră în istoricul clubului, datorită unui număr mare de înscriși suprapus cu contextul medical delicat din această perioadă, tura a fost împărțită în două serii care au parcurs un traseu identic în weekend-uri consecutive, pentru a evita un grup numeros și asumarea unor riscuri medicale, fapt pentru care îi mulțumim D-lui Dinu și Marlenei.

Cele două serii au fost organizate la rândul lor în grupuri de câte 10 persoane, conform măsurilor de prevenire SARS-CoV-2 în vigoare la data desfășurării evenimentelor, și cu indicații de distanțare fizică pentru participanți. Prima serie a fost planificată în perioada 31-1 noiembrie iar a doua după o săptămână, perioada 7-8 noiembrie.

Aveam planificat să parcurgem un amplu circuit pe culmile care înconjoară Valea Sohodol, presărată de 31 de mici cătune împrăștiate atât prin vale cât și pe culmi, unele la mare altitudine, la peste 1.000 m, lucru care este specific Apusenilor și a dus renumele Țării Moților, țara lui Horea și a lui Avram Iancu.

Ne-am adunat în Câmpeni, în imediata vecinatate a podului peste Arieș spre Gura Sohodol. Acolo am folosit o grădină generoasă pentru parcarea mașinilor găsită cu ajutorul tatălui colegei de club Lavinia Deoancă, de loc din Câmpeni. Durata a fost de două zile, distanță totală de 32,6 km și o diferență de nivel pozitivă de 1.411 m. Am pornit pe versantul stâng al Văii Sohodol (în dreapta sensului de mers al grupului), în sens opus acelor de ceasornic. Porțiunile ceva mai abrupte le-am întâlnit doar în prima și ultima parte a traseului, plecarea și revenirea la mașini, unde am avut diferențe de nivel de 250-300 m pe porțiuni relativ scurte de pâna la un km, am pornit de la o altitudine de 537 m iar din culme urmat o plimbare fascinantă pe culmile panoramice în care admiram cătunele de pe culmi sau din vale, am oscilat între 800-1.045 m altitudine, aceasta din urmă fiind și altitudinea maximă atinsă în traseul nostru. Câteva dintre cătunele moțesti le-am întâlnit în traseu, momente plăcute și emoționante, o vizită într-un muzeu în care se mai simte energia și atmosfera liniștită, traiul simplu al oamenilor din munți.  Primul cătun întâlnit în urcuș a fost Dilimani, urmat pe rând, prin sau pe lângă de Năpăieşti, Sebişeşti, Bobăreşti, Sicoeşti, Hoanca, Peleş. Fiind o tură inedită cu două serii consecutive la o săptămână distanță, grupul din seria a 2-a a fost avantajat de informațiile primite la cald din partea primilor, pe post de cercetași. Primii au transportat alimente, duciuri și altele, cât le permitea spațiul din rucsac, însă au constat că nu au fost primite de puținii oameni ai locului întâlniți prin cătune. Iată mai jos o parte dinte aceste informații la cald primite întru-un mail de la D-l Dinu, utile pentru organizarea seriei II:

„ ... si a noastră a fost faină, ne-a plouat f. puțin doar sâmbătă – în reprize scurte și doar cu stropi, după ora 15 și mai ales duminică vremea a fost f faină.

N-am discutat cu nimeni de o relatare, cred că va trebui făcută doar una după ”seria a 2-a”, cu scurtă referire la prima și cu poze din ambele.

Ciudat, n-am avut succes cu alimentele duse. Mulți ne-au refuzat : ”nu avem nevoie, ne aduc copiii ce ne trebuie” sau ”nu primim de la străini”!!!!.  Doar la 3 case ar trebui să mai ducem câte ceva.

Am avut multe zone cu drumuri noroioase, plouase de curând! Casele care  din Luminești, care știam că au ”fântâni” erau încuiate, stăpânii mai stau în ele doar vara, acum erau la oraș, apa- ne-a spus un vecin-  e stătută, nepotabilă. Dar am fost îndrumați să coborâm vreo 6-10 minute la un izvor amenajat ca o fântână, dar fără găleată! Cu greu am scos apa (bună !), cu o improvizație: pet de 2 l legat bine de un băț de trekking !   Ca să nu cărăm apă multe ore- ci doar cea necesară până pe la ora 15, ar fi necesar ca cineva să aducă  o găletușă din plastic  de 4-5 litri, căci vom fi mai mulți; să nu pierdem vremea cu ”coada” la apă.  Dar pentru sâmbătă să-și aducă toți apă de acasă !

La locul de bivuac- la km 17,5  am ajuns în amurg, pe la ora 17. Dar mai fotogenic, cu soare dimineața ar fi unul la care se ajunge după cam încă o oră ! Vom vedea cum ne mișcăm !  Duminică am mers 8.30- 15.30 !  Pe la 16 toți am plecat spre case ...

Am făcut fix 2 ore Cluj- Câmpeni, dar am avut noroc că nu am prins ceață pe valea Arieșului ci doar Cluj- Vâlcele. Dar plecarea din Cluj- cine vrea- la 6.00 de la OMV Calea Turzii, iar de la Câmpeni la 8.30 !  Sper să fie toți punctuali, cum au fost toți din seria 1-a !  

Participanții din seria 2 au fost mai norocoși, pe lângă informații utile din traseu au avut o vreme mai bună, temperaturi cu circa 5 grade mai sus și locul de bivuac! O șa de vis cu vederi ireale, faine rău, asupra împrejurimilor atât la apus cât și la răsărit.


     tabăra de corturi, seria II

Continuăm traseul: Haiduceşti, Lumineşti, Joldişeşti. De aici, spre dreapta, am fi putut coborî spre satul Avram Iancu (Vidra de Sus) de pe Arieşul Mic, dar noi ne continuăm circuitul: Cătunul Valea Verde rămâne în stânga pe o culme alăturată, Grosuri în dreapta. În prag de seară ajungem la Medreşti, apoi la lumina zilei la locurile de bivuac, ambele serii ajungând la lumina zilei, deși seria a 2-a a parcurs o distanță mai lungă, încă vreo oră bună de mers, pare că au fost mai harnici, dar a meritat după cum veți observa în imagini!

Dupa momentele de magie vizuală oferite de munte atât la răsărit cât și la apus, de care ne bucurăm la fiecare bivuac pe munți, cu treziri matinale la 2 ceasuri înaintea soarelui, continuăm circuitul pe culmile moțești. Aveam vederi ample de pe aceste culmi, puteam observa clar creasta Retezatului în fundal, Piatra Vâlcanului, Gemenele și altele de prin Trascău, Metaliferi, Muntele Mare și Bihorului.

Urmează să trecem prin preajma altor cătune: Vasești, Muneşti, Dăroaia, Băzeşti, Şoharu, Nelegeşti, Morăreşti, Poduri. Din vârful dealului Citera, părăsim culmea care ne-ar fi dus într-un final la Vânătările Ponorului și ne îndreptăm spre stânga, pe sub liniile de înaltă tensiune pe o potecă și începem coborâșul abrupt spre Câmpeni prin fânațuri îngrădite de către localnici.

Impresia generală spre sfârșitul turei era una bună, deși cătunele păreau în mare parte părăsite, fânațurile erau destul de îngrijite, mai ales cele din proximitatea unor gaspodării locuite. Puteam observa așezări moțești fascinante, risipite pe culmi, pe care le admiram îndelung... parcă ne era tot mai greu să ne despărțim de ele.

     șură în Țara Moților

    gospodărie locuită pe culmi în Țara Moților

     cătune risipite, văzute din culme

Tura se încheie cu bine pentru ambele serii cu participanți, închide sezonul colorat al drumețiilor din acest an.

Mulțumim D-lui Dinu și Marlenei pentru încă o incursiune în farmecul Apusenilor, drumeții cu o atmosferă unică și emoția unor vremuri apuse prin munții care îi îndrăgim.

Cei care nu ați apucat să citiți articolul „Farmecul Apusenilor” îl găsiți mai jos:

http://www.dinumititeanu.ro/Farmecul%20Apusenilor

Vestea bună este că Dl Dinu este sănătos la o vârstă onorabilă, ne vom putea reîntâlni la anu în cadrul unor ture CAR prin M-ții Maramureșului, Dutunata, Piatra Vâlcanului și Platforma Luncanilor!

Merită să urmăriți programul de activități 2021 care va apărea în curând.

Sperăm să avem și câteva ture de iarnă împreună cu D-l Dinu, așa cum ne-am obișnuit și să ne vedem sănătoși, să trecem cu bine prin perioada delicată în contextul pandemic.


Departament Drumeție.

marți, 10 noiembrie 2020

Culori în Buila-Vânturarița

 

Minunile de piatră ale Olteniei de sub Munte

 Într-un ghid mai vechi despre Buila-Vânturarița, primit în trecut de la Ion Dumbrăvescu , cabanierul și gazda noastră la Cabana Cheia, am găsit câteva versuri scrise chiar sub copertă:

    
 " De aceea, pentru mine muntele – munte se zice.

      De aceea, pentru mine iarba – iarbă se spune.

      De aceea, pentru mine izvorul izvorăște.

      De aceea, pentru mine viața se trăiește.   "

                                -  Nichita Stănescu (1933-1983)

 

      Pastel de toamnă pe fața Builei

 Precum zice versul, în Buila te trezești la viață de îndată ce ajungi acolo, ești vrăjit de frumusețe și de varietatea peisajului, de la păduri multicolore, creste ascuțite, abrupturi accidentate, platouri netede la altitudine cu faine vederi asupra munților din jur, chei adânci cu cascade și brâne aeriene suspendate la 400 m deasupra văii până la liniștea specifică unor lăcașuri de cult de la baza muntelui.

Dupa cum probabil ați citit în evenimentul aferent turei, mica grupare montana Buila-Vânturarița reprezintă cel mai mic parc național din România, dosit” privirilor, care va surprinde mulți dintre musafirii care îi vor calca potecile pentru prima dată.

 Culmea principală are o lungime de circa 14 km, având însă caracter unitar doar între Cheile Costeşti şi Cheile Cheia, cu o mică întrerupere în zona Curmătura Builei, în rest fragmentată de către râurile care au sculptat in timp chei- Bistriţa, Costeşti, Cheia şi Olăneşti. Cheile separă două masive: Arnota (sud-vest, între râurile Bistriţa şi Costeşti) şi Stogu (nord-est, între râurile Cheia şi Olăneşti), care au o înfăţişare diferită de aceea a culmii principale. Creasta are aspect accidentat, doar pe zone restrânse având platouri netezite (Muntele Cacova, Muntele Albu), trăsătura dominantă fiind cea de culme în trepte, dominată de vârfuri rotunjite (Piatra, Buila) sau ascuţite (Vânturariţa).

 Nu vă voi plictisi cu prea multe date despre acest munte întrucât veți găsi pe net dacă le doriți, nu strică totuși să citiți articolul din blogul colegului nostru D-l Dinu Mititeanu despre Buila: http://www.dinumititeanu.ro/Buila-Vanturarita

Prefer să vă scriu în continuare ce am făcut noi prin Buila, în cadrul uneia dintre turele din setul de toamnă în care urmărim să surprindem culorile în cele mai fascinante ipostaze, iar eu zic că ne-am colorat pe săturate după cum veți descoperi în cele care urmează.

Tura am propus-o în completarea celor din Apuseni și Ceahlău și viza amatorii de ture ceva mai dificile, o idee mai fizică și mai tehnică, iar interesul pentru tură a fost suprinzător de mare. Deși ne-am învârtit timp de trei zile pe o arie relativ restrânsă, la o altitudine maximă ce nu a depașit 1.885 m (Vânturarița Mare), GPS-ul a înregistrat date comparabile cu alte ture ale noastre prin Făgărași sau alți munți mai înalți. La sfârșitul celor trei zile am constatat că am reușit să parcurgem 45,2 km cu o diferență pozitivă de nivel de 3.868 m D+, destul de mult.

Traseul a fost ușor modificat față de propunerea lansată în eveniment datorită faptului că nu am primit acceptul starețului să campăm în zona Mănăstirii Pătrunsa cu plănuiam, nu este permisă prezența femeilor pe o rază de 1,5 km după ora 19:00, ne-au propus ca bărbații să intre în Pătrunsa iar femeile la Bărbătești ... :), conform regulilor și rânduielii bisericești, inacceptabil să ne debarasăm de colege, iubite sau soții, astfel că am lugit-o puțin.

Iată cum am repartizat traseul pe zile:

-Joi, regruparea, nu am parcurs nimic, ne-am adunat care/cum am putut ajunge la Cabana Cheia, una dinte preferatele mele de la noi, o atmosferă faină acolo, pereți verticali frumos colorați când îi priveam, Claia Strâmbă în spatele șurii, pereții Stogșoarei și a Stogului deasupra porții cu bocanci atârnați la intrare, care te fac să te simți parcă într-o gigantică cutie colorată.

Drumul până la cabană presupune un segment de circa 20 km de drum forestier pe care l-am găsit mai rău decât în alte rânduri, mai spălat de ape, cu ceva zone mai dificile pentru mașini joase, dar și zone spectaculoase chiar din mașina care a implicat traversarea Muntelui Stogu prin tunelul suspendat și traversarea prin albia văii, care recomandă totuși o mașină cu garda înaltă, cu toate ca Nandor a reușit să ajungă cu o Skoda Octavia după ușoare peripeții. A meritat, ne-am petrecut o seară faină în șura lui Ion la gura șemineului, la o poveste și o masă caldă după drumul de aprox 5 ore din Cluj. Am avut toată cabana la dispoziție astfel că ne-am împărțit câte 2-3 prin diferite camere drăguțe prin pod.


     șura și șopronul lui Ion , Claia Strâmbă în fundal

-Vineri, ne așteptau circa 10 km cu diferență de nivel pozitivă de 1.181 m, pe care aveam să îi parcurgem în aprox 7:30 ore cu tot cu pauze, presupunea parcurgerea porțiunii sălbatice, mai accidentată din creasta principală a Builei. Am pornit în jurul orei 8:00 cu o prima ascensiune prin pădurea colorată până în Curmătura Comarnice BA+TR, urmată de traseul până în Curmătura Oale PG. În Curmătura Oale suntem amplasați pe creasta Builei BR, un înscris de pe stâlpul de marcaj avertizându-ne că traseul de creastă este dificil, expus, periculos cu probleme de orientare. Le spun colegilor că nu vom întâlni astfel de condiții întrucât traseul este bine marcat iar poteca este vizibilă și a fost chiar plăcut să parcurgem acea porțiune dificilă cu bagaje mari, o serie de urcușuri și coborâșuri cu porțiuni presărate cu blocuri mari de calcar printre care trebuia descoperită continuarea traseului precum și porțiuni de cățărare/descățărare care nu ne-au pus probleme. Pentru persoane neantrenate prin munți înalți sectorul Curmătura Oale – Vf Vânturarița poate reprezenta o provocare cu pericole la tot pasul. Vremea a fost bună în această primă zi pe munte, am pornit de la cabană pe o vreme închisă cu ceva stropi de ploaie însă odată cu ascensiunea noastră avea să se deschidă și vremea, oferindu-ne vizibilitate excelentă asupra munților din jur, iar soarele avea să își facă apariția dintre nori odată cu ieșirea în golul alpin de sub Vf. Vioreanu, topind pudra de zăpadă așternută peste noapte. Odată ajunși pe Vf Vanturarita țancurile pe care ne-am cocoțat cu plăcere precum și zonele abrupte de cățărare ușoară dispar, iar în fața nostră își fac apariția platouri netede cu creste rotunjite delimitate de zone de abrupt, iar odată cu Vf Buila coborâm sub altitudinea de 1.800 m la care se regăsesc cele trei vârfuri înalte din masiv, Vioreanu (1.866), Vânturarița (1.885) și Buila (1.848).

Odată cu muntele Albului peisajul se schimbă din nou, platoul fiind presărat cu lapiezuri și minicanioane, canionul Albului fiind o prezență bizară pe culme înainte de Curmătura Builei.

Ajungem în Curmătura Builei pe zi, după ce am parcurs circa 75% din creasta principală, după care prospectăm zona în vederea verificării surselor de apă și a locurilor de cort, în cele din urmă hotărând să ne instalăm în refugiu chiar dacă montasem o parte dintre corturi, datorită prognozei meteo conform căreia în ziua următoare ar urma să vină potopul, vedeam ploi consistente in aplicații meteo, de durată aproape toată ziua, începând cu ora 10:00 !  Nu mă așteptam să se strice vremea chiar așa rău ! (virtual)

După ce ne instalăm și luăm masa, mă gândesc cu voce tare că ceva board games ar fi pretabil pentru ziua următoare, cu valorificarea matinală a celor câteva ore de vreme bună. Nu a trebuit să zic de două ori că imediat s-or aliat două echipe de mimă descoperind câțiva colegi chiar talentați în arta teatrală.

Ne setăm alarmele la ora 5:00 cu gândul că pe la 10:00-11:00 vom reveni la refugiu pentru a nu fi mocioliți de ploaie toată ziua, pe niște abrupturi unde nu le-ar fi plăcut nici caprelor pe ploaie, cu 1.631 m diferență de nivel, cu toate că eram full echipați și pregătiți mental și tehnic.


Ralu pe extremitatea sălbatică a Builei în partea de NE, deasupra Oalelor

Vf Vioreanu

partea din SV a crestei mai domoală

-Sâmbătă, sună ceasul la ora 5:00, pun mâna pe telefon, meteo blue, incredibil minunea, radarul meteo, la fel minune! Ploile grele se transformaseră în ceva ploi răzlețe în intervalul 12:00-15:00 moment în care trecem fără ezitare la planul standard în care ne aștepta o zi plină cu un traseu lung și fascinant pentru o zi de toamnă, aveam să parcurgem cu bagaj de o zi 21,2 km cu o diferența pozitivă de 1.631 m, creastă, Dosul Builei, schiturile pe față, culori faine și brânele Albului.

Ziua începe cu un răsărit superb printre nori cu o lumina roșiatică proiectată spectaculos pe Hornurile Popii aflate în fața noastră. Ne savurăm cafeluța și ceaiul fierbinte proaspăt luate de pe foc iar la ora 7:00 plecăm pe traseu, începem prin urcarea pe Muntele Piatra BR prin hornul mare unde descoperim un platou presărat cu lapiezuri și lacuri de dolină, ne abatem până în extremitatea sud-estică pentru a admira în toată splendoarea lui Muntele Țucla și spectaculosul său picior orientat S-E, locuit permanent de câteva turme de capre negre. Am urmărit puțin caprele în lumina răsăritului apoi ne-am croit drum spre Vf Piatra (1.643 m) apoi am ținut din nou linia culmii pentru a admira ambele fețe ale Builei și zpoi Muntele Arnota și Cacova cu stânele de la liziera pădurii, un peisaj parcă ireal desprins din rai. Se conturau clar liniile celor două văi care delimitează Muntele Arnota cu cheile aferente, Bistrița și Costești însă coada sud-vestică a masivului o lăsăm pentru o tură viitoare iar după aproximativ o oră ajungem în Șaua Doaga, partea de final a crestei Builei în gol alpin, de unde abordăm traseul prin Dosul Builei TR, un traseu foarte fain în care aveam în priviri permanent abruptul nord-vestic în timp ce traversam un lanț de poieni faine aflate chiar sub perete. Facem pauza de masa la Izvorul de la Troiță și apoi vizităm refugiul Piscul cu Brazi unde luam o masa de Halloween în stil original (întuneric și lumânări) și ne croim calea până în Curmătura Oale PG prin Curmătura Comarnice.

Din Oale se încheie prima parte a traseului lin pe potecă și începe prima secțiune abruptă, coborârea pe la stâna din Oale până la Schitul Pahomie PG. Vizităm schitul, aprindem o lumânare (era ziua morților), apoi pornim spre schitul și noua mănăstire Pătrunsa CR, sector în care vine și ploaia care ne-a speriat inițial, o rundă de circa 15 min cu o intensitate medie, după ce am avut o vreme închisă de prin Curmătura Comarnice. La invitația călugărilor de la schitul Pătrunsa care erau cu masa pusă, facem o scurtă oprire de circa 20 min în care servim o masă caldă din 3 feluri, o supică, pește prăjit cu cartofi și colivă.

Abordăm apoi un traseu abrupt și seducător în culorile aflate la apogeu PG, urcăm pe un picior al muntelui Albu spre brânele Albului de unde se deschideau panorame colorate și curcubee peste codrii colorați.

Din păcate în zona superioară aproape de Curmătura Builei coboară plafonul de nori și intrăm în ceață pentru scurt timp, însă aveam sufletele colorate dupa o zi faină la care nu speram în urmă cu puțin timp. La ora 17:00 ajungem la refugiu după o zi solicitantă de drumeție. Ne petrecem din nou o seară la refugiul din Curmătura Builei unde ne așteptau bagajele de dormit, iar odată cu lăsarea întunericului începe  o fulguială care așterne un strat fin de zăpadă.


     stână pe Cacova


stână prin Dosul Builei

    chilie la Pătrunsa

-Duminică, ne trezim din nou devreme, întâmpinăm lumina colorată a răsăritului la ora 6:00, pe o vreme perfectă de data asta, o vreme însorită fără nori pe parcursul întregii zile. Am admirat la liber răsăritul, fiecare de unde a dorit, eu mergând din nou pe muntele Piatra în proximitatea Vârfului Țucla pentru priveliști incredibile asupra munților Cozia, Iezer-Păpușa și Făgăraș sub primele raze ale dimineții.

În această ultimă zi programul a fost o idee mai scurt pentru a ajunge la mașini la o oră decentă, am parcurs 14,1 km cu o diferență pozitivă de 1.056 m, Muchia Frumoasă, schitul Pahomie, Brâna Caprelor, Cheile Cheii, din nou printre culori faine.

 Ne împachetăm și pornim apoi pe creastă în direcție opusă celei din care am venit vineri BR, urcăm din nou pe Muntele Albu de unde se deschideau vederi și mai ample datorită vizibilitații excelente, am putut observa Parângul și M-ții Căpățânii, Lotrului, Cozia, Bucegii, Iezer și creasta Făgărașilor cu o căciulă albă la peste 1.600 m altitudine, o vedere superbă dinspre sud de la Ciortea la Dara, creastă care a fost parcursă integral de către o parte dintre noi cu două luni mai devreme.

Ajunși în Șaua Ștevioara coborâm spre schitul Pahomie șerpuind pe poteca de lângă Muchia Frumoasă PA care putea fi parcursă și direct întrucât nu are zone cu dificultate mare, însă alegem poteca din prisma bagajului mare care ne însoțea în spinare. Probabil vom parcurge frumosul traseu nemarcat de pe Muchia Frumoasă în urcare, la o vizita ulterioară în Buila.

De îndată ce intrăm în pădure întâlnim stâna Ștevioara urmată de coborârea până la schitul Pahomie. De la schit  a urmat un sector colorat pe drum forestier de unde am admirat fața Builei și nenumarate cascade pe lângă drum CR+TA, până la intrarea pe traseul care traversa Cheile Cheii pe Brâna Caprelor TA.

De acolo începeam să fim încurajați de o serie de indicatoare care ne informau ca urmează să murim, să picăm în cap, interzis cu bagaje, expus, periculos, mortal, însă continuăm cu traversarea Brânei Caprelor, considerată pe alocuri cel mai aerian și sălbatic traseu de hiking din România, suspendat la circa 400 m deasupra Văii Cheia. Cheile ne trezesc întradevăr adrenalina și emoții pozitive generate de o frumusețe fără egal a verticalelor colorate de toamnă, considerată de o parte dintre colegii de tură cea mai palpitantă porțiune din tura noastră. Conform unor legende râul deține chiar calea de intrare (cheia) în cer, râul care a rupt munții și a creat cei mai verticali pereți de stâncă din România. Un fel de Stairway to Heaven care te trece prin toate stările emoționale, o combinație de adrenalină, sunet și peisaj, pe o parte Claia Strâmbă iar cealaltă Stogșoarele, cu cascade rasunătoare, peșteri și locuri înguste prin care ești nevoit să te strecori. Și aici am fost întâmpinați de caprele negre, la fel cum am întâlnit mai devreme pe Muntele Albu sau în zilele anterioare pe Muntele Țucla și Muntele Piatra.

Citez mai jos o relatare amuzantă a lui Mihai Ionescu despre Cheile Cheii, sună cam așa:

"Aşa ceva nu crezi că mai există în altă parte de România. Este vorba de cel mai frumos canion din ţară, unul care te duce direct spre amvonul cerului.

Cheile Cheii. Râul care se spune, în legende, că deţine chiar calea de intrare(CHEIA) în cer, râul care a rupt munţii şi a creat cei mai verticali pereţi de stâncă din România.

Munţii Căpăţânii sunt cei mai frumoşi munţi ai Vâlcii, care mai poartă numele de Stâncoşii României. Munţii cu cioturi, cu stânci retezate ca de o seceră a Universului, tăiaţi în felii de Atlanţi şi puşi cu mâna de Zei chiar acolo, unde Zalmoxe şi-a făcut peştera. Sunt prisme care vin din altă galaxie, altă lume, una la care nu avem noi, muritorii acces!

Aceştia sunt Căpăţânii, loc unde se află Meteorele României, – Pahomie, Pătrunsa, Arnota sau Manastirea Vârful Romani, biserici unde Dumnezeu stă seară de seară la un ceai cu sfinţii şi ascultă înţelept şi tăcut faptele oamenilor muritori. Pe unele le crestează acolo în canion, pe altele le iartă.

Pe aici, pe drumul care duce în inima Stâncoşilor, avem parte de 1,5 km de munte pus la aliniament, tăiat cu o foarfecă. Aici curge Cheia. Râul cu sute de cascade, râul care urlă turbat ca un sânge zămislit de măruntaiele pământului.

Din Drumul Judeţean care urcă la Iezer şi Pahomie şi sus la Cantonul Cheia se face cărarea spre “Scara cerului”. Treptele acelei Stairway to Heaven. De la Codric în stânga mergi şi nu te mai opreşti până ce nu primeşti cuminecătura muntelui. Pătrunzi între cei mai înalţi pereţi complet verticali din România. De fapt munţii pe care se face căţărare. Aici vin englezi, francezi, italieni sau spanioli. Sunt cei mai drepţi munţi din lumea muntelui! Zgârie nori de piatră de peste 400 de metri altitudine. La baza lor urlă râul turbat. Urlă şi sare ca un şarpe nebun din stâncă în stâncă.

Brâna Caprelor, cel mai frumos, spectaculos şi sălbatic traseu de munte. Aici când calci, eşti înger. Simţi cum ti se crapă omoplaţii şi ies aripi. De o parte sunt Stogşoarele, de cealalată parte Claia Strâmbă. Munţii care ţin cerul şi norii. Urci la înălţimi ameţitoare, te bagi pe sub stânci, ieşi prin cascade. Este iniţierea în a deveni atlant. Doar vara se merge pe aici şi doar cu echipament de munte. Altfel, vei pieri, zdorbit în abisul care te cere jertfă …

Pe peretele stâng se văd sus peşterile  – Peştera Lacului Verde (Smarald), Peştera cu Perle, Peştera Caprelor. Şi apoi intri în căldare. Ajungi la Cabana Cheia, la Ionuţ. Unde când strigi îţi răspunde muntele de jur împrejur.

Pentru că eşti în mijlocul cetăţii lui Zalmolxe. Metreze drepte, păzite de capre negre. Acesta este traseul zeilor. Cel mai frumos din România … "

 Mai în glumă mai în serios chiar a fost fain, am ajuns cu bine la Cabana Cheia fără să fim jertfă în abisul zeilor, acolo ne aștepta Ion cu un ceaun de fasole și un meniu vegetarian pentru Laurențiu,  iar mintea parcă cupla pe repeat, oare să pornim din nou în tură ?


intrarea pe Brâna Caprelor din Cheile Cheii


coborâre în Cheile Cheii


peretele Clăii Strâmbe în Cheile Cheii


 Protagoniști în ordinea înscrierilor din tabel: Ovidiu Motioc, Raluca Motioc, Nandor Penzes, Laurențiu Stoica, Alex Păuna, Rareș Păuna, Tudor Pop, Delia Chindriș și Bogdan Cardos, cărora la mulțumesc de tură și vă mărturisesc că s-au descurcat fantastic, în special fetele.

Sunt bucuros că am prins Buila în cel mai colorat moment din an, așa cum îmi  imaginam, de când am propus această tură între activitățile din 2020.

 Ovidiu Motioc